IN OGLINDA

69

Ora sapte se apropia, iar telefonul lui Alex era tacut... Oh! Nici nu ma puteam concentra la ceea ce aveam de facut... iar Alex isi tot lua telefonul in mana si ii privea ecranul...

Ora sapte fara zece... M-am oprit de tot. Si eu si Alex si Darius... Noi trei asteptam acum sunetul telefonului... Nici nu mai eram in stare sa scoatem un sunet... Aproape ca nici nu respiram...

Ora sapte fara cinci... si nimic... Alex era cu telefonul in mana si astepta... tot mai agitat... tot mai nervos... Acum vorbea singur, de parca ii vorbea lui Edmond: "Haide, frate! Suna odata! Te mananc daca nu ma suni! Te mananc daca trebuie sa te sun eu!"

Ora sapte fix. Suna telefonul! Suna telefonul! Toti ne-am tinut respiratia. Toti care au auzit telefonul. Alex s-a grabit sa raspunda:

- Alo, Edmond! Eşti bine, frate?... Deci? Care e decizia ta? Ce te-ai hotărât pentru seara asta? ... Serios? Veniţi aici?

Uau! Ce iesire! Ce reactie! Doamne! Nu m-am asteptat la reactia lui! Am izbucnit si eu in ras... Nu mi-a venit sa cred! Edmond vine! Edmond vrea sa vina la mine! Edmond imi va trece pragul! Inca nu puteam sa asimilez ceea ce tocmai s-a intamplat, insa il auzeam, de departe pe Alex, cum chiuie fericit, fara sa se gandeasca la faptul ca se poarta copilareste... ca il vad toti... si ca el e un cap de clan, deci ar trebui sa poata sa se controleze mult mai bine.

– Aşa te vreau, frate! Aşa te vreau! Vin acum. Oh! Doamne! Mulţumesc, frate! Mulţumesc!... Nu-mi pasă! Dacă tu nu ai fi vrut să vii, nu ai fi venit! Ştiu asta! Vin!

Alex a inchis convorbirea si chiuind in continuare a apucat cheile masinii si a tot pornit, fara sa mai stea pe ganduri.

Oh! Doamne! Iti multumesc! Iti multumesc! Asta era tot ce puteam sa gandesc in acele momente. Edmond vine la mine! Edmond va fi in casa mea! In noaptea de Revelion! Edmond va veni cu iubita lui la mine! Am ocazia sa ii dau inelul... Am ocazia sa ii dau dosarul... Oh! Doamne! Cat de fericit eram in acel moment...

Aici eram cu gandurile cand mi-am auzit telefonul sunand. Cine oare ma suna pe mine la ora asta? Mi-am scos telefonul din buzunar... si i-am privit ecranul... Numar necunoscut... Am raspuns, totusi:

- Alo? Am rostit cu vocea mea protocolara.

- Tată?

Oh! Vai! E baiatul meu! E baiatul meu la telefon. Am crezut ca imi pierd mintile de emotie, atunci cand am reusit sa vorbesc:

- Oh! Edmond, fiule! Ăsta e numărul tău? Nici nu stiam ce sa spun. Ce cuvinte sa folosesc, dupa ceea ce imi spusese el la apartament. M-am temut de cuvinte. M-am temut sa nu gresesc.

- Da. Raspunse el scurt... apoi, dupa o scurta pauza a continuat tot el: - Poţi să îl păstrezi în agendă, dacă doreşti asta. Venim la tine... dar nu îţi pot da un răspuns dacă totul va fi bine de acum. Am citit caietele tale... Cap-coadă... Ştiu acum adevărul-adevărat... Nu te teme... Nu mă duc după mama... Nici nu mai merită să mă gândesc la ea... Ea a fost răul din viaţa mea... Îmi pare rău, tată... Îmi pare atât de rău că v-am făcut asta...

Oh! Sarmanul meu fiu... Da! Simteam in vocea lui gatuita de emotie ca spune ceea ce gandeste... Oh! El sa isi ceara iertare? El sa faca asta? Nu! Nu are voie sa faca asta. Nu are voie sa ii para rau! Asa a fost sa fie! Asa ca, m-am grabit sa il opresc. Nu il voiam resemnat sau rusinat sau amarat... Il voiam vesel... Il voiam fericit... Da! Asta imi doream pentru el.

- Edmond! Nu ai de ce să îţi pară rău! Crede-mă! Totul e bine! Te vrem aici! Eu te vreau aici! Eşti fiul meu! Am acum doi fii şi o fiică... şi sunt foarte mândru de voi. Fiule! Vino acasă! Aici e casa ta! Între noi... Nu te teme... fiule...