În timp ce ies din apartamentul lui Zayn, rămân o secundă să mă gândesc la ce fac. Ştiu că am plecat de la Zayn ca să îl găsesc pe Harry, dar trebuie să mă gândesc serios la ce urmează să se întâmple. Harry ori îmi va spune lucruri teribile, o să mă înjure şi o să mă facă să plec, ori va recunoaşte că are sentimente pentru mine şi că toate jocurile astea pe care le-a jucat sunt doar felul lui de a nu face faţă sentimentelor şi a le exprima în mod normal. Dacă are loc prima situaţie, ceea ce mă aştept să se întâmple, nu voi fi într-o stare mai proastă ca acum. Dar, dacă are loc a doua situaţie, sunt gata să îl iert pentru toate lucrurile teribile pe care mi le-a spus şi mi le-a făcut? Dacă recunoaştem amândoi ce simţim unul pentru altul, se va schimba totul? Se va schimba el? Este el capabil să îi pese de mine în modul în care am nevoie şi, dacă da, sunt eu capabilă să îi suport schimbările de dispoziţie?
Problema este că nu pot răspunde la niciuna din întrebările astea, nici măcar una. Urăsc felul în care îmi întunecă gândurile şi mă face să nu mă simt sigură pe mine. Urăsc faptul că nu ştiu ce va spune sau va face. Urăsc casa asta. Urăsc multe lucruri acum, iar furia pe care o simt pentru Harry a ajuns la punctul maxim. Îmi parchez maşina în stradă şi mă grăbesc pe trepte şi apoi în casa aglomerată. Mă îndrept direct spre canapeaua veche pe care stă Harry de obicei, dar nu îi zăresc claia de păr. Mă ascund în spatele unui tip masiv înainte ca Steph sau oricine altcineva să mă vadă şi mă grăbesc pe scări spre camera lui.
Dau cu pumnul în uşă, enervată că şi-a încuiat-o iar.
"Harry! Sunt eu, deschide uşa!" Ţip şi continui să bat. Niciun răspuns. Unde naiba e? Nu vreau să-l sun ca să aflu, chiar dacă e evident mai uşor decât să încerc să-l caut, dar sunt furioasă şi vreau să rămân furioasă ca să pot să-i spun ce vreau şi să nu mă simt prost pentru asta.
Îl sun pe Liam să văd dacă Harry e la tatăl lui, dar nu e. Singurul loc în care îl mai pot căuta e focul, dar mă îndoiesc că e încă acolo. Nu am altă opţiune acum decât să conduc înapoi la stadion şi să parchez maşina. Repet vorbele furioase pe care le-am păstrat pentru Harry din nou şi din nou ca să mă asigur că nu le uit în caz că e totuşi acolo. Aproape toată lumea a plecat până acum. Terenul e aproape gol şi focul aproape s-a stins. Tocmai când mă decid să nu-l mai caut, îl văd rezemându-se de gard, lângă poartă. E singur şi nu pare să mă observe atunci când mă îndrept spre el, aşezându-se pe iarbă. Se şterge la gură cu mâna, şi e roşie. Sângerează? Capul lui se ridică brusc ca şi când mi-ar simţi prezenţa. Coltul gurii lui sângerează, iar conturul unei vânătăi se formează deja pe obrazul lui.
"Ce naiba?" Spun şi îngenunchez în faţa lui.
"Ce s-a întâmplat cu tine?" Îl întreb. El se uită în sus la mine, iar ochii lui sunt atât de bântuiţi. Furia mea se dizolvă ca zahărul pe limbă.
"De ce te interesează? Unde e partenerul tău?" Mârâie. Îmi dau ochii peste cap şi îi îndepărtez mâna de pe gura, examinându-i buza rănită. Se fereşte de mine, dar îmi muşc limba.
"Spune-mi ce s-a întâmplat." Îi cer. Oftează şi îşi trece mâna prin păr. Încheieturile lui sunt rănite şi însângerate. Tăietura de pe degetul arătător pare adâncă şi foarte dureroasă.
"Te-ai bătut cu cineva?" Întreb.
"De unde ţi-a venit ideea?" Pufneşte.
"Cu cine? Eşti bine?"
"Da, sunt bine. Acum lasă-mă în pace."
"Am venit aici să te găsesc." Îi spun şi mă ridic, ştergându-mi iarba de pe blugi.
