"De ce mă întrebi asta?" Mă priveşte înapoi.
"Nu ştiu... pentru că eu nu am nimic cu tine şi tu eşti întotdeauna nepoliticos. Credeam că putem fi prieteni." Cat de stupid sună asta. Mâna mea îmi ciupeşte rădăcina nasului, aşteptând răspunsul lui.
"Noi? Prieteni?" Râde. "Nu-i evident de ce nu putem fi prieteni?"
"Pentru mine, nu."
"Păi, pentru început, eşti prea încuiată, probabil ai crescut într-o micuţă casă model care arată exact ca fiecare altă casă din cartier, probabil părinţii tăi ţi-au cumpărat tot ce ţi-ai dorit şi nu a trebuit să faci niciodată nimic. Cu fustele tale stupide în pliuri... Adică, serios, cine se îmbracă aşa la 18 ani?" Spune, iar gura mea se deschide.
"Nu ştii nimic despre mine! Viaţa mea nu a fost deloc aşa! Tatăl meu alcoolic ne-a părăsit când aveam 10 ani şi mama mea a muncit din greu să se asigure că mă duc la facultate. M-am angajat de îndată ce am făcut 16 ani ca să o ajut cu plata facturilor şi se întâmplă să-mi placă hainele mele. Iartă-mă dacă nu mă îmbrac ca o târfă, la fel ca toate celelalte fete din jurul tău! Pentru cineva care încearcă atât de tare să iasă în evidenţă şi să fie diferit, clar ai prejudecăţi!" Ţip, iar el îşi strânge pumnii. Simt lacrimile inundând-mi ochii şi mă întorc să le şterg înainte să observe.
"Ştii ce, nici măcar nu-mi doresc să fiu prietenă cu tine, Harry!" Îi spun şi mă îndrept spre uşă. Vodca m-a făcut destul de curajoasă încât să ţip la Harry.
"Unde pleci?" Mă întreabă. E atât de imprevizibil şi schimbător.
"Mă duc în staţia de autobuz ca să pot pleca înapoi în camera mea şi să nu mă mai întorc aici vreodată. Am încetat să mai încerc să mă împrietenesc cu vreunul dintre voi."
"E prea târziu să iei autobuzul singură."
"Doar nu încerci să te prefaci că ţi-ar păsa dacă mi s-ar întâmpla ceva." Râd. Nu pot să ţin pasul cu el.
"Nu spun că îmi pasă... doar te avertizez.E o idee proastă."
"Ei bine, Harry, nu am alte opţiuni. Toată lumea e beată, inclusiv eu." Spun, iar lacrimile ies la iveală. Sunt umilită de faptul că, dintre toţi, Harry e cel care mă vede plângând, din nou.
"Mereu plângi la petreceri?" Mă întreabă, zâmbind uşor.
"Se pare ca da, de vreme ce astea sunt singurele petreceri la care am fost." Ajung la uşă şi o deschid.
"Theresa." Spune atât de lin încât abia îl aud. Faţa lui e indescifrabilă. Camera începe să se rotească din nou şi mă prind de dulapul de lângă uşă. "Eşti bine?" Mă întreabă. Aprob, chiar dacă simt greaţă. "De ce nu te aşezi câteva minute, apoi te poţi duce în staţia de autobuz?"
Aprob din nou. Ies iar afară şi încă o dată îmi strigă numele. "Poţi rămâne aici... cred." Spune şi respiră greoi.
"Credeam că nimeni nu are voie în camera ta?" Îl întreb şi mă aşez pe podea.
"Nu se va mai întâmpla." Pufneşte. Deci s-a întors la firea lui obişnuită. Sughit şi un mic zâmbet apare pe buzele lui. "Dacă vomiţi în camera mea..." Mă avertizează.
"Cred că am nevoie doar de nişte apă." Spun şi încerc să mă ridic.
"Ia!" Îmi spune, dându-mi paharul lui roşu. Îmi dau ochii peste cap şi îl resping.
"Am spus apă, nu bere."
"E apă, eu nu beau." Îmi spune. Îmi scapă un zgomot care sună ca ceva între un respirat convulsiv şi un râs. Nu e posibil ca Harry să nu bea. Nu-mi amintesc să fi luat vreo gură din sticla de vodcă, dar totuşi? "Surprinsă?" Mă întreabă, iar eu aprob din cap.
"Nu o să stai aici să mă dădăceşti, nu?" Chiar vreau să fiu lăsată singură în starea mea de beţie. Încep să mă simt vinovată pentru că am ţipat la Harry. "Scoţi la iveală ce e mai rău din mine." Spun cu voce tare, neintenţionat.
"Asta e dur." Spune cu un ton serios. "Şi da, am să stau aici să te dădăcesc. Eşti beată pentru prima dată în viaţa ta şi ai un obicei de a atinge lucrurile mele atunci când eu nu sunt în preajmă." Îmi spune şi se aşează pe pat. Apuc paharul de apă şi iau o gură. Simt un gust de mentă pe gura paharului şi nu pot să mă abţin să nu mă gândesc ce gust are gura lui Harry. Dumnezeule, nu mai beau niciodată! Îmi amintesc în timp ce mă aşez înapoi pe podea.
