꧁Blood and Calls꧂

*72*

Sprâncenele mi se încruntă iar mâna mi se îndreaptă spre gură unde mă abțin să nu îl intreb pe Taehyung dacă nu mai e cineva în casa lui.

-Wonyoung? Ești în regulă?

Mâna lui Taehyung se așează pe brațul meu. Când mă întorc la el îi văd ochii zăbovind pe scări. Știu ce urmează. Dar acea privire din partea lui nu vine. Îmi mut ochii și eu în acea parte dar nu mai văd punctul roșu.

-Te-am întrebat dacă vei avea timp săptămâna asta pentru a alege sala.

-Oh, nu cred. Am întârziat deja destul de mult timp la serviciu. Oricum, nu îmi pasă cum arată.

Cu o ultimă privire spre scări, mă așez pe scaunul ce dă cu fața spre ele. Nu aud nimic din ce se discută. Pot vedea doar lumina din șemineu reflectându-se în paharul meu cu șampanie de care nu m-am atins de la începutul serii. Lumina lămpii ce stă atârnată deasupra vazei cu flori. Mut pastele prin farfurie ducând bețișoarele la gură din când în când pentru a nu fi întrebată din nou cum sunt. Ultimul lucru de care am chef după ce văd din nou punctul roșu pe scări, e mâncarea.

Strâmb din nas când durerea din burtă mă străpunge.

-Și pe cine aveți de gând să invitați? Pun pariu că presa va veni și ea. Nu poate scăpa așa eveniment.

-Cu cât mai mulți cu atât mai bine! Totuși, nu vreau să aud zvonuri despre Park. Vreau să fie mai mare sala, evident. Nu-i așa Wony?

Zâmbesc încercând să nu dau afară tot ce mi-a mai rămas în stomac. Nu știu dacă e din cauza vorbelor lui sau a mâncării. Pun cele două bucăți de metal lângă farfuria abia începută.

-Îmi pare rău, a intervenit ceva, vin imediat.

Mă ridic cu mâna pe piept simțind cum mai am puțin și cad.

-Nu te scuza, simte-te liberă!

Privirea îmi fuge pe a tatălui meu chiar dacă domna Kim vorbise. E clar. Nu le va păsa. Am stricat seara din nou. Mă ridic de la masă făcându-mi drum către baie simțind că voi cădea. Mâna îmi este pe abdomen. Privesc la luminițele de la ferestre. Ochi galbeni.

Nu. Nu din nou.

Mâna mea caută mânerul ușii de la baie. Simt voma în gât. Tocurile mele nu îmi mai răsună în tâmple. Acum aud doar sunetul unui cuțit zgârâind o farfurie. Îmi las întreaga greutate pe ușa băii. Nu o pot deschide dar cineva o face în locul meu. Mâinile se lipesc de podea dar nu și restul trupului ce este suspendat în aer ce niște mâini.

Nu am timp să văd cine. Brațele acelei persoane dau să mă ridice în picioare dar odată ce se desprind de pe mine cad înapoi pe podea. Tremur iar genunchii mei urlă la mine. Voma mă năpădește pe podea.

-Ușurel...

Nu am timp să fiu supărată pe Jimin. Îmi dă părul ce ieșise din coc pe spate, ținându-l la spate. Coatele mele își găsesc locul pe podea în timp ce picioarele mi se încordaează adunându-se și lipindu-se de trunchiul meu.