꧁Blood and Calls꧂

*45*

Mașina imi este parcată în spate unde nu sunt camere de luat vederi. Strâng în mâini șurubelnița. O bag în buzunar ca mai apoi să mă asigur că părul îmi este băgat în fesul negru. Mă privesc în oglinda mașinii.

Deschid portiera dandu-mă din mașină jos, încet pe zăpada rece. E întuneric beznă. Nu aprind nici-o lumină. Nu pot risca. Știu drumul pe de rost. Mănușile negre ating balustrada netedă, ce mă ghidează până la intrarea din spate.

-Mă auzi?

Șoptesc în telefon. Tușește de două ori.

-Sunt la intrare în tub. Dacă auzi zgomote să pocnești o dată din degete.

Tușește iară.

-Bine.

Spun înainte să scot șurubelnița din mânecă și să mă apuc de treabă. Tremur de frig căci sunt doar într-o pereche de colanți negri din piele și o bluză strâmtă pe mine, fiind și ea din același material și culoare ca pantalonii.

Îmi trag masca pe nas, încercând să îmi forțez degetele înghețate să scoată șurubul mai repede. Urechile îmi sunt ciulite în toate părțile atunci când unul din cele patru iese.

-S-a auzit ceva? Dacă nu, pocnește de două ori din degete.

Aud o pocnitura, linistindu-ma imediat. Strâng din buze când al doilea e înțepenit. Mă mut la altul rotindu-l încet între degete. Ochii în scăparesc când el sare. Îl culeg de pe jos continuând.

Tubul e la nivelul capului meu. Imi e greu să ajungă dar o fac. Mă ridic pe vârfuri apucând strâns de bucata de metal. A mai rămas unul.

-Ascultă. Când ajung la trei tușește tare. Voi smulge metalul. Șurubul nu iese. S-a înțepenit mult prea bine. Trănteste tava de mâncare, sparge vreun pahar, doar fă ceva ce va astupa sunetul.

Nu spune nimic.

-Alo?

Tușește de două ori.

-Bine, unu..

Apuc cât de strâns pot metalul cu ambele mâini.

-Doi..

Privesc la telefon ca să ma asigur ca nu a ajuns în zăpadă.

-Trei!

În acel moment smulg metalul din cadrul tunelului iar apoi regret ca nu am micșorat volumul telefonului la castile fără cablu căci tava și paharul trantit de podea îmi fac urechile să urle.

-Vine cineva?

-Nu.

Îi aud prima dată vocea în seara asta. Chiar dacă abia s-a auzit în căști, se vede că e puțin panicat. Măcar nu este indiferent.

-Eu urc.

Șoptesc.

-Dacă se aud zgomote pocnește din degete. O știi.

Îmi trag mănușile negre mai bine pe mâini după ce las fierul să cadă în zăpadă lângă picioarele mele.

-Puneți mănușile pe mâini și fesul. În 5 minute sunt acolo.

Îmi îndes și ultimile șuvițe de par sub fes ca mai apoi să îmi pun mâinile pe tub și să ma aburc în el. Dau cu capul de fier ceea ce mă face să injur. Nu e foarte strâmt. Poti să te târești în genunchi. Asta și fac. Nici nu realizez că îmi țin respirația.

Aprind lanterna telefonului și încep să avansez. Cu cât merg mai mult, cu atât tunelul devine mai întunecat iar mie imi este mai greu să respir.

-Mai ești acolo? Detectiv?