Întind mâna la cana de pe noptieră. Jimin nu s-a întors. Nu știu ce prieteni și-a făcut dar sunt bucuroasă că are pe cineva și că viața de liceu nu continuie să îl bântuie. Nu am realizat cât de slabă sunt. Albă că vărul an ajuns iar acum mă poate salva doar pastilele și mâncarea bună. Degetele subțiri lăsa cana cu apă în două cu pastile să alunece și să se spargă în bucăți pe podeaua lună.
Se întâmplă.
Aștept ca o palmă să îmi lovească obrazul. Lacrimile mi se scurg pe obraji în timp ce mâinile îmi acoperă capul din instinct dar sunetul loviturii este înlocuit de sunetele cioburilor de sticlă ce acoperă podeaua. Sângele îmi îngheață în vene când îmi amintesc că nu mai sunt acolo, în întunericul culiselui cu degetele lui în părul meu și cu un cuțit la gâtul meu în timp ce mă îngenunchiază într-o baltă de sânge.
Cu greu am înghițit acele amintiri dar dacă Jimin va mai insista prea mult cu terapia nici eu nu știu dacă trauma va reapărea sau va fi vindecată. Se pare că nu trece prea repede.
Abia de reușesc să îmi prind părul la spate când telefonul meu vechi pe care am insistat să îl păstrez fredonează o melodie veche. Corpul meu acum câteva secunde imobilizat la pat de frică acum se târește printre cioburi. Sângele izbucnește ușor din palmele și genunchii mei. Pielea îmi este subțire deci cine știe ce efort nu trebuie să fac ca să sângerez.
Nu pot respira. Plămânii îmi sunt grei iar capul mi se învârte.
Hai, încă puțin.
Îmi repet cuvintele lui în minte știind că de fiecare dată asta mă ajuta da acum doar vocea lui mai are acest efect asupra mea.
Deschid primul seltar luptându-mă cu pleoapele grele și cu sângele de pe mâini ce încerc să mi-l șterg de fusta de mătase.
E greu să respir.
Deschide o fereastră.
Îmi pierd degetele prin pastilele și pantofii de balet vechi aruncați.
Palmele cuprind telefonul iar degetele pline de sânge apelează primul și singurul număr din apeluri. Cu o mână îl țin la ureche iar cu alta stau între cioburi. Elasticul ce acum câteva secunde ținea părul la grămadă zace în sânge, la picioarele mele iar părul meu blond imi acoperă camașa până la poale. Apoi el răspunde iar eu simt că pot respira din nou.
-Da iubire?
Lacrimile mi se scurg pe obraji când realizez că îi aud vocea din nou după 5 ani.
-Hoseok...
CITEȘTI
꧁Blood and Calls꧂
FanfictionCasa baloanelor. Asta obișnuiau să spună vecinii trecând pe lângă casa lui Jang Wonyoung și Kim Taehyung. Cuplul logodit, bogat, cu carieri stabile și văzuți bine în societate neștiind cât sânge se află pe mâinile lor. El, un avocat expert în domeni...
