It's Not Incest!

Capitolul 22.

Rojo's p.o.v.

Nu îmi regret alegerile în viaţă. Nu îmi regret alegerile în viaţă! E vărul meu și cel pe care îl iubesc... E vărul meu și cel pe care îl iubesc...

- Nu te mai mișcat atât!

- Scuze, Violet, dar am amorțit... stau așa de câteva ore!

- Tu ai fost de acord cu asta.

Spune Violet punându-și mâinile pe șolduri și semănând terifiant de mult cu mama. Doar cât mă uitam la el era destul să mă facă să simt un fior pe șira spinării.

- Cât mai durează?

Întreb eu, simțindu-mi corpul urlând efectiv din cauza lipsei de mișcare. Și ai fi spus că efortul excesiv produce suferința, nu e așa. Cel puțin nu pentru mine. Prefer să alerg câteva ore bune, decât să stau nemișcat ca o statuie până îi vine lui Violet inspirația și termină odată un tablou. 

- Aproape am terminat schița.

- Schița?!

Repet eu după el, mai mai venindu-mi să plâng. 

- De ce îmi faci asta? Eu m-am purtat mereu frumos cu tine!

- Nu pot lucra în condițiile astea! Sunt un artist! Artist!

Spune el dramatic, în timp ce își bagă ambele căști în urechi, cel mai probabil pentru a nu mă mai auzi cum mă plâng, apoi își ia paleta și pensula, după care începe să o miște în tot felul de poziții ciudate ca și când ar fi fost o baghetă magică și ar încerca să îmi facă o vrajă să nu mă mai mișc sau eventual să mă transforme în statuie. După ce termină cu mișcările alea ciudate, Violet ține pensula ca un om normal, apoi o înmoaie în vopsea și în sfârșit se apucă de pictat tabloul ăla, pentru că habar n-am ce a făcut în ultimele ore, dar un lucru știu sigur: nu a folosit vopsea până acum.

Presupun că ar trebui să mă consider norocos că a dat Dumnezeu și Violet a început să picteze, dar pentru un motiv anume nu o fac. Da, vărul meu arată incredibil de atractiv în ipostaza în care se afla, dar eram mult prea chinuit de soartă pentru a-l admira. Îmbrăcat într-o bluză neagră cu mânecile suflecate, blugi negrii tăiați, cu o beretă mov pe cap și un șorț alb pentru a împiedica vopseaua din a-i păta hainele, concentrat pe ceea ce făcea, Violet arăta incredibil de bine, dar, cum am zis deja, sufeream prea mult ca să fiu entuziasmat!

Preț de câteva minute, multe minute, multe multe, tot ce am făcut a fost să stau, să mor de plictiseală și crampe musculare, în mai multă sau mai puțină liniște, singurul lucru ce se putea auzi fiind bâzâitul muzicii de la căștile lui Violet. 

- Oh, asta-i melodia mea! 

Spune Violet din senin începând să fredoneze. Zâmbesc când îl aud și cumva încep să mă simt și eu bine că se simțea el bine, iar pentru un moment uit de durerea din corpul meu.

- Începe să prindă contur...

Sper că a făcut mai mult decât doar să contureze tabloul!

-  Na na na... hm hm hm... da... da...

- Cum merge treaba?

Întreb eu. Violet își scoate o casă din ureche și spune părând bine-dispus:

- Destul de bine.

- Poți să vorbești sau îți distrag atenția?

- Am atenție distributivă știi? E ok să vorbim, dar când am de pictat detalii vreau liniște ca să mă pot concentra.