It's Not Incest!

Capitolul 17.

Rojo's p.o.v.

- Violet, ești sigur că e în regulă să fim aici?

Întreabă Naranja, privind sceptic în jurul restaurantului fiţos și elegant în care ne aflam.

- Desigur. Tati Grey, tati Azul și cu mine mâncăm aici în fircare vineri. E chestia noastră. Mâncarea aici e divină!

Chestia familiei lui e să mănânce la un restaurant de 5 stele... Chestia familiei mele e să mâncăm chipsuri și iaurt în timp ce stăm pe podea și ne uităm la desene animate! Parcă am fi din lumi diferite nu alta, dar în filme dragostea între două persoane de genul acesta e merau așa puternică și romantică! Chiar dacă sunt atâtea piedici în calea iubirii lor, în final ajung împreună și nimic nu îi poate despărţi, exact așa ni se va întâmpla și nouă când eu și Violet vom ajunge împreună! O știu!

- Nu e că nu te cred, dar mă simt foarte incomod să stau într-un restaurant rafinat îmbrăcat în blugi și tricou.

- Dar tu crezi că noi când venim aici ne îmbrăcăm la costum?

- Nu, dar aveţi bani la voi! Eu și Rojo nu avem nimic. Nu ne permitem nici apă gratis în locul ăsta!

- Ce melodramatic ești, v-am spus că plătesc eu. Stai liniștit, am destul cât să plătesc cash, dar cunosc și pinul de la cardurile tatei, e data mea de naștere, hehe! Deci nu îţi mai face griji inutil și savurează momentul.

Spune Violet foarte sigur pe el, înainte de a chema ospătarul care părea să îl cunoască foarte bine pe vărul meu, din moment ce i se adresa cu "domnule Violet". Ospătarul ne dă mie și lui Naranja niște meniuri, pe care doar cât l-am deschis m-a luat cu leșin și nu doar pe mine.

- Aţi decis ce vreţi?

Întreabă Violet privind când la mine când la Naranja. Când vede că niciunul din noi nu spune nimic, amândoi fiind efectiv stană de piatră din cauza șocului, Violet pufnește din nas și îi face semn ospătarului, apoi spune:

- Adu-mi ca de obicei.

- Desigur, domnule Violet. Doriţi și ceva de băut?

Violet își mută privirea spre mine și fratele meu așteptând să răspundem.

- Apă plată.

Spune Naranja dintr-odată, fiind primul care își revine din șoc.

- Prostii. Mai aveţi ce beam eu când eram mic?

- Da, domnule Violet.

- Adu asta pentru ei doi, iar pentru mine ca de obicei.

- Prea bine, revin imediat, domnule Violet.

- Grăbește-te, mor de foame.

Spune Violet scoţând o bancnotă, pe care o ţinea între două degete, și i-o dă ospătarului. Acesta din urmă ia bacșișul generos din partea lui Violet, apoi se face nevăzut și, în mai puţin de 2 minute pe ceas, se întoarce cu "băuturile" noastre, pe care ni le-a servit în niște pahare care păreau să coste mai mult decât tot ce aveam eu pe mine și pe care îmi era frică să le iau în mână ca nu cumva să le scap pe jos și să le sparg. Sincer vorbesc când spun că mă îngrozeam doar când îl vedeam pe Violet bând așa nonșalant din paharul ăla.

- De ce vă uitați așa la mine?

Întreabă Violet când vede că atât eu cât și Naranja ne uitam la el.

- Arăți foarte ciudat în ipostaza asta.

Recunosc eu. 

- Nu pari genul care să bea vin.