It's Not Incest!

Capitolul 34.

Rojo's p.o.v.

Pași mici pe naiba, pașii mei cred că sunt microscopici sau așa ceva!

A trecut atâta timp... atâta timp, iar eu nu fac niciun progres! De când am fost prima dată la Iris Café și până în prezent, am vizitat locul ăla în nenumărate ocazii. Așa cum a vrut Naranja, a devenit un obicei al nostru să mergem acolo, iar mie mi-a surâs ideea, pentru că puteam petrece timp cu ei într-un loc care le place amândurora! Cei doi au început să se înțeleagă ok. Se mai ceartă din când în când, dar nu așa mult cum obișnuiau. Ar trebui să fiu fericit, dar nu sunt, pentru că relația noastră stagnează! Încerc și iar încerc, mă dedic trup și suflet și niciun rezultat!

Unde e Amarillo din mine?! De ce nu îl văd când mă uit în oglindă? Am ochii lui și nimic mai mult! Îmi place să mă laud că semăn cu părinții mei, dar încep să cred că semăn doar la aspect, pentru că dacă aș fi măcar pe jumătate ca tata, cei doi ar fi fost ai mei până acum! La naiba, lui nu i-a luat mai mult de vreo săptămână-două să îl cucerească pe Grey! Mă rog, să îl facă pe Grey să îl placă, de cucerit nu l-a cucerit pentru că a renunțat când a întâlnit-o pe mama, dar dacă nu ar fi cunoscut-o... chiar dacă era îndrăgostit de unchiul Azul, Grey ar fi fost al tatei, iar eu... nu m-aș fi născut, dar înțelegeți ideea!

De ce nu semăn cu Amarillo? De ce? De ce?! De ce nu semăn măcar cu... Shiro! El l-a cucerit pe Black! A reușit să facă asta! Black... îl plăcea pe Shiro de la început... Atât de bun a fost unchiul Shiro!

- Uite-l pe sărbătorit. Te simți bine, Rojo?

Când îmi aud numele mă trezesc din visare și privesc spre fratele meu. Îi ofer un zâmbet micuț, apoi îmi întorc capul înapoi spre oglinda din perete.

- Am o criză existențială.

Spun eu într-un târziu, privind în gol spre reflexia mea din oglindă.

- Oh, am avut și eu câteva din astea când eram de vârsta ta.

Spune Naranja, încă o dată captându-mi atenția.

- Serios?

- Da. Te simți pierdut și parcă nu te recunoști când te vezi în oglindă, nu-i așa?

- Da, ceva de genul... Știi, mereu am crezut că atunci când voi fi un adult voi semăna cu tata și mă voi simți diferit.

- Și cum te simți?

- La fel ca până acum, dar rău. Și confuz. Așa ar trebui să mă simt? Așa se simte tata?

- Nu știu, Rojo...

- Oare m-ar ajuta dacă m-aș vopsi blond? Aș semăna mai mult cu el așa.

Spun eu bosumflat. Dintr-odată, simt o mână pe umărul meu care mă forțează să mă întorc. Naranja își pune și cealaltă mână pe umărul meu și mă privește în ochi în timp ce spune pe un ton serios și în același timp gentil:

- Deja semeni cu el foarte mult, ca aspect și personalitate.

- Pe bune?

Întreb eu nesigur.

- Da. 

Răspunde el, trăgându-mă în brațele lui. Inițial rămân stană de piatră când simt brațele lui în jurul meu, dar îmi revin rapid și îmi ascund fața în umărul lui, răspunzându-i la îmbrățișare.

- La mulți ani, pui de Amarillo și Rose!

Zâmbesc când aud urarea lui și simt mâinile lui frecându-mi spatele, apoi pufnesc din nas și spun: