It's Not Incest!

Capitolul 77.

Rojo.s p.o.v.

- Am venit!

Strig eu în timp ce intru în apartament și închid ușa în urma mea. Nu sunt prea surprins de faptul că nu primesc un răspuns, dar ceva în interiorul meu îmi dă un presentiment negativ și încep să mă simt foarte neliniștit. 

Mă descalț rapid și merg direct în camera lui Violet doar pentru a o găsi goală. Ochii mei se măresc în șoc când nu găsesc nici urmă de el și încep să îl caut în toată casa fără succes.

- Asta nu e bine, nu e deloc bine! Unde putea să se fi dus?! Violet! Nu te juca cu mine, nu-mi place de-a v-ați ascunselea! 

Strig eu, trecându-mi o mână prin păr, sperând că Violet va sări din spatele meu în orice secundă și îmi va spune că era doar o farsă de prost gust sau așa ceva. Din nefericire pentru mine, lucrul ăsta nu se întâmplă, așa că mă văd nevoit să continui căutările. După ce mă asigur că nu era în niciuna din camerele din casă, mă întorc în dormitorul lui, amintindu-mi că ăla era singurul cu balcon, unde nu am căutat.

Inspir adânc, apoi expir și deschid ușa balconului temător, neștiind ce m-aș face dacă Violet nu ar fi acolo, sau mai rău, dacă privesc în jos și dau de el mort. Simt cum un fior îmi trece pe șira spinării și stomacul făcându-mi-se ghem când ies pe balcon, deloc pregătit spiritual pentru orice urmează să se întâmple.

Imediat ce dau cu ochii de el, corpul meu se mișcă pe cont propriu și sar pe el, îmbrățișându-l strâns, mai mai să-l dobor la pământ, fără să-mi pese că cel mai probabil ne-am pătat pe amândoi de vopsea. Violet începe să se foiască în brațele mele șocat, apoi își dă jos căștile de pe urechi și mă privește confuz. 

- Rojo, când ai ajuns acasă? Ce s-a întâmplat?

Întreabă el, din vocea lui reieșind clar confuzia. Rup îmbrățișarea și îi iau fața în mâinile mele, analizându-l pe toate părțile, pentru a mă asigura că e în regullă, apoi las să îmi scape un oftat prelung și îmi trec mâinile prin păr frustrat.

- M-ai speriat!

Strig eu, făcându-l pe Violet să tresară.

- Eu? Tu ai sărit pe mine!

Spune el, punându-și mâinile în sân și abia acum observând că într-adevăr atacul meu ne-a făcut pe amândoi să ne pătăm de vopsea.

- Te-am căutat prin toată casa! Te-am strigat de atâtea ori! De ce nu mi-ai răspuns?! Mi-am făcut atâtea griji pentru tine!

Violet mă privește surprins, apoi își mușcă buza de jos și își scoate telefonul din buzunar.

- Îmi cer scuze, nu te-am auzit. Ascultam muzică la maxim.

Spune el, arătându-mi telefonul lui. Îl privesc preț de câteva secunde, apoi oftez și îmi scutur capul, parcă dintr-odată cuprins de oboseală.

- Nu-i nimic, mă bucur că ești bine... Ce faci aici?

- Pictam.

- Cum de...?

- Păi mă simțeam puțin deprimat și am decis să pictez ce simt, pentru că suferința inspiră arta!

- Asta a sunat așa emo, Violet...

Violet se încruntă la mine și pufnește din nas, apoi se întoarce spre tabloul lui. La rândul meu, privesc și eu spre el, încercând să îmi dau seama ce vrea să fie, dar renunț când îmi amintesc că eu și arta suntem paraleli și mă obosesc degeaba, totuși remarc un lucru la tabloul lui, care era greu să treaca neobservat.