It's Not Incest!

Capitolul 30.

Rojo's p.o.v.

- Bună dimineața!

Se aude vocea lui Violet spunând. Imediat ce o auzim, ne îndreptăm cu toții privirea spre intrarea în bucătărie, unde stătea el. Imediat ce dau cu ochii de el, simt cum mi se taie răsuflarea și nu doar pentru că arăta incredibil de sexy cu părul ciufulit în toate direcțiile și bluza aia de pijama prea mare pentru el care îi cădea de pe umeri, ci pentru că amintirile incidentului de aseară îmi apar în minte precum un flashback.

Înainte să apară Violet, mama ne-a povestit, și prin asta vreau să spun: lui Naranja i-a povestit, pentru că el era singurul care dormea la ora aia, despre incident petrecut aseară și cearta pe care a avut-o cu vecina, după ce m-am dus eu la culcare. Nu mare mi-a fost uimirea când am aflat că Naranja știa deja de alergia lui Violet, vreau să zic: unchiul Grey i-a cerut să aibă grijă de Violet, logic că i-a spus și să îl țină departe de câini, nu? Da, nu m-a mirat prea mult că Naranja știa, totuși am fost puțin surprins, nu voi nega asta, cum se face că eu sunt mereu ultimul care află chestii? Nu în cazul ăsta, Violet încă nu știe că e alergic la câini, deci pot să spun că nu sunt ultimul care a aflat asta.

Ar fi fost util să aflu mai devreme totuși! Dacă știam, l-aș fi ținut departe de câinele ăla! Dar cum nu știam și nici el nu știe... na... tot ce știe Violet e că uneori are o reacție alergică, dar nu știe ce e sau de la ce vine și crede că trece de la sine... Nu trece de la sine, unchiul Grey îi ascunde pastilele în mâncare, iar motivul pentru care nu îi spune e pentru că i-ar frânge inima. 

Mai bine îi frângi inima, decât să îl lași să se expună în neștiință la ceva ce l-ar putea omorî, zic și eu! Dar eu nu sunt părinte, deci nu pot să comentez...

- Uite cine a decis să ni-se alăture! Ați dormit bine, majestate?

Întreabă tata încercând să ascundă faptul că era îngrijorat în spatele ironiei. Violet pare să nu bage în seamă prea mult întrebarea tatei și se apropie de masă.

- Da...

Răspunde el într-un târziu, după ce se așază la masă lângă mine și cască de câteva ori. Tata își dă ochii peste cap, apoi continuă să își mănânce mâncarea în liniște, în timp ce mama îi pune în față lui Violet o farfurie, nescăpându-l din ochii nici măcar o secundă de când a intrat în bucătărie și până acum. Violet se uită la mâncare, apoi își ridică privirea spre mama. Înainte ca ea să se poată îndepărta, Violet o prinde de încheietura mâinii și o oprește în loc.

- S-a întâmplat ceva?

Întreabă mama confuză, întorcându-se spre vărul meu. Acesta își mușcă buza de jos și evită să facă contact vizual cu ea, apoi spune:

- Îmi cer scuze pentru aseară...

Mama îl privește clipind, parcă încercând să își dea seama care e cea mai potrivită reacție în situația curentă, apoi oftează și afișează un zâmbet. Violet încearcă să zâmbească și el, apoi îi dă drumul la mână. 

- Nu, Violet, nu trebuie să îți ceri scuze. Nu ai făcut nimic rău...

Spune ea, luându-i fața în mâini și lăsându-i un sărut pe frunte.

- E în regulă.

Violet roșește la gestul mamei, apoi se întoarce spre farfuria lui și începe să mănânce. Mama rânjește privindu-l, apoi merge la locul ei și începe și ea să mănânce. 

După câteva clipe de liniște, în care trag cu coada ochiului la Violet pentru a mă asigura că e bine, mă trezesc întrebând:

- Violet, cum te simți?