It's Not Incest!

Capitolul 46.

Naranja's p.o.v.

- Ei bine, eu acum trebuie să plec. Îmi cer scuze pentru scena de mai devreme, mulțumesc pentru tot, mă simt mult mai bine acum.

Minte. Dacă îl cunosc pe Violet, şi o fac, atunci pot spune cu mâna pe inimă că acum minte. Nu că nu ar fi deja desul de evident că o face, dar eu pot confirma că aşa e.

- Oh, scumpule, nu spune asta! E în regulă, suntem mereu aici pentru tine.

Spune mama, îmbrățişându-l strâns pe Violet. Acesta afişează unul dintre cele mai forțate zâmbete din câte mi-a fost dat să văd din partea lui, apoi îi răspunde mamei la îmbrățişare.

- Unde mergi?

Întreabă Rojo, în mod evident tulburat de seria de evenimente petrecute anterior.

- La Iris Café.

Răspunde el, în timp ce îi dă drumul mamei, încercând să continuie să zâmbescă, totuşi evitând să îl privească pe Rojo direct.

- Oh... putem veni şi noi cu tine?

Întreabă Rojo, cu privirea ațintită spre pământ. Îl privesc pe Rojo cu o sprânceană ridicată, nu tocmai încântat că a vorbit şi în numele meu fără să mă consulte, dar nici prea deranjat că a făcut-o.

- Sigur, presupun... Dacă e ok pentru părinții voştri...

Violet priveşte spre mama, apoi spre tata. Cei doi au un scurt schimb de priviri, apoi mama spune:

- Desigur, nicio problemă. Duceți-vă!

- Mulțumesc mami!

Strigă Rojo entuziasmat, dar cu o oarecare reținere în glasul lui.

- Mulțumesc mătuşică roz, unchiule Amarillo...

Spune Violet, înainte de a se întoarce pe călcâie și a părăsi încăperea cu Rojo pe urmele sale. Odată ce Violet dispare din raza noastră vizuală, tata lasă să îi scape un oftat și își pune mâinile în sân, dând ușor din cap dezaprobator.

- Nu îmi place când îmi spune așa.

Îl privesc cu o sprânceană ridicată confuz, apoi spun:

- Credeam că te enervează când îți spune mătușel.

- Mă enervează, dar măcar el era fericit când o făcea. Îmi spune unchiule acum pentru că a aflat că chiar sunt unchiul lui. La ce bun să îmi spună așa, când e atât de trist?

Întreabă tata, privind în jos. Mama se așază lângă el pe canapea și își pune mâna pe umărul lui, încercând să îl consoleze. Acesta o privește și îi oferă un zâmbet, dar nimic mai mult. Dau să spun ceva, dar înainte să o pot face îmi aud numele strigat de Rojo. Îi privesc pe mama și tata întrebător o ultimă dată, iar cei doi îmi zâmbesc și îmi fac semn că e în regulă să plec.

***

Pe tot parcursul drumului spre Iris café a fost liniște. Prea liniște. Atmosfera era foarte tensionată și liniștea devenea tot mai incomodă cu fiecare pas pe care îl făceam. Atât Violet cât și Rojo, priveau în gol și mergeau instinctiv spre destinația noastră, fără a scoate niciun cuvânt. În mod normal, aș fi fost ușurat că cele două surse de gălăgie își țin gura, dar nu de data asta. Vorbesc serios când spun că aș prefera oricând să îi aud pe cei doi strigând ca niște copii și vorbind despre tot felul de tâmpenii fără sens, în loc de cum e acum și cred că în locul meu și ei ar vrea același lucru, dar după vestea pe care tocmai am primit-o, celor doi le e greu să se comporte unul cu altul așa cum obișnuiau.