It's Not Incest!

Capitolul 86.

Rojo's p.o.v.

- Poate că nu vine acasă, pentru că i-ar fi prea greu să plece iar... Și poate nu vă sună, pentru că i-ar fi și mai dor voi și ar fi dificil pentru el să se concentreze pe ce are de făcut.

- E drăguț că tu crezi asta, Green, dar Naranja nu e genul ăla de persoană.

Spun eu, punându-mi mâinile în sân. Green forțează un zâmbet, apoi se uită în altă parte, părând puțin intimidat de privirea mea.

- Sigur nu vreți să vorbesc eu cu el?

Întreabă Cyan, punându-și mâna pe umărul meu pentru a-mi capta atenția. O privesc cu o sprânceană ridicată, apoi las să îmi scape un oftat și dau din cap în semn că nu.

- Abia aștept să vină acasă și să văd ce fel de scuze bagă, dar până atunci nu o să stau să plâng după el. Dacă asta e alegerea lui, atunci foarte bine, viața merge mai departe.

- Rojo...

- Noi ar trebui să plecăm, se face cam târziu și voiam să facem niște cumpărături, înainte să se închidă magazinele. Să mergem, Violet!

Comand eu, în timp ce mă ridic în picioare. Violet mă privește nesigur preț de câteva clipe, la fel ca restul persoanelor de la masa noastră, dar se ridică și el, în cele din urmă. Mă uit la el cu un zâmbet în colțul gurii, apoi îmi întind mâna spre el și spun:

- Dă mâna.

La auzul cuvintelor mele, acesta nu exită prea mult să mă ia de mână, afișând o expresie cât se poate de fericită pe față, care mă făcea să nu mai fiu la fel de prost dispus ca până acum.

- Bun băiat.

Spun eu în șoaptă, dar Violet pare să audă și își dă ochii peste cap la comentariul meu, chiar dacă de fapt îi place când i-se spune așa și să i-se dau ordine, pentru un motiv anume. Am observat asta de ceva timp și, deși mi se pare puțin ciudat, trebuie să recunosc că e un lucru destul de util, iar modul în care reacționează Violet mă face și pe mine să îmi placă.

Amintindu-mi că ochii celor trei prieteni ai noștrii încă erau ațintiți asupra noastră, mă întorc spre ei și le ofer un micuț zâmbet, apoi spun un ne mai vedem, înaite de a-l trage pe Violet după mine spre ieșire.

- Pa!

Spune Violet, pe jumătate întors spre masa celor trei, făcând cu mâna, în timp ce cu cealaltă mână mă ținea pe mine strâns. Nu aștept să aud și salutul lor, și continui să îl trag pe Violet după mine, până când ieșim din club și începem să ne îndepărtăm de Iris Cafe, pe tot parcursul drumului între noi fiind o liniște solemnă.

Odată ce părăsim incinta cafenelei, Violet se oprește în loc și mă face să mă opresc și eu. Mă întorc spre el confuz și observ că expresia lui fericită de mai devreme era înlocuită de una îngrijorată.

- Ești bine?

Întreabă el, mângâindu-mi brațul cu mâna lui liberă, când mă întorc cu fața la el. Îmi mușc buza de jos, simțindu-mă puțin jenat pentru reacția mea de mai devreme și pentru faptul că l-am făcut pe Violet să se îngrijoreze pentru mine, apoi spun:

- Da, sunt bine.

- Îmi vine greu să cred asta. Vorbește cu mine, nu erai tu ăla care zicea că e important să vorbim, iar eu ăla care preferă să fugă de probleme? Când s-au inversat rolurile?

Încep să râd la comentariul lui, apoi îi dau drumul la mână și îl îmbrățișez, pentru că mi se părea foarte drăguț modul în care a pus el problema. Inițial, Violet pare surprins de gestul meu, dar curând se relaxează și îmi răspunde la îmbrățișare, făcându-ne să ne legănăm puțin de pe un picior pe altul, din cauza intensității îmbrățișării și, cel mai probabil, să atragem atenția oamenilor de pe stragă care erau nevoiți să ne ocolească.