Imposibila

24

Alerg spre casa, ce nebuna aleargă la 4 dimineața, pardon 5 dimineața pe strada? Eu.
Intru în casa, ma furișez în casa mai bine zis, încerc sa ma strecor în camera dar...nu am eu norocul asta.

-uite cine mai da pe acasă!

-bună și ție tata!
Spun înghițind în sec si orpindu-ma din a mai urca scările.

-eu ți-am spus foarte dar foarte clar ca nu ai voie sa te mai întâlnești cu el, și de unde vi acum? De la el.

-...
Încerc sa ma abțin sa nu rad.

-mâine plecam!

-unde?

Întreb fără măcar sa ma gândesc la o alta întrebare, tresarind brusc.

-înapoi în New York.

-cum adică plecam?
Privirea mea ar putea ucide în acest moment, imi mușc agresiv buza în speranța că ceea ce tocmai am auzit nu e adevărat.

-ne facem bagajul, urcam în avion, și ia ghici! după coboram din avion.
Singurul lucru de care nu am acum nevoie e sa ma ia cineva la mișto, si tata exact asta face.

-Nu plec!
Izbucnesc brusc si imi trec de cateva ori mama prin par nervos, în timp ce ma învârt prin sufragerie.

-Nu te-am întrebat dacă vrei sau nu!
Încruntătura pe care o are imi da de inteles ca nu glumește.

-plecam doar pentru ca am fost la James, serios? Chiar crezi ca nu pot sa am grija de mine? Accidentul...da ,sigur despre asta e vorba.

-Nu pot risca sa te pierd.

-Dar nu e nevoie sa plecam de aici!

Încerc eu sa fac ceva sa nu plec, dacă e nevoie ma mut la James, sper sa nu fie nevoie totuși.

-Ba da, mâine dimineață plecam.

-Nu.
Ma rostesc la el, se uita urat la mine si parca vrea sa spuna ceva se strâmbă, dar isi reia starea de calm și se retrage în birou, lasandu-ma la baza scărilor cu un haos în minte.

Intru în camera mea și trântesc ușa, oricum nu plec, sa plece el în New York, dacă e nevoie fac eu ceva sa nu plecam, cum sa plec și sa îl las pe tâmpitul asta aici? Cum? Nu pot face una ca asta.

...

-fă-ți bagajul, nu te mai încăpățâna atât, plecam și gata, dacă nu vi de buna voie voi fi nevoit sa te duc cu forța.

-sa o vad și pe asta!

Spun in șoaptă, intorcandu-ma si punandu-mi mână la gură sa fiu sigura ca nu exista nici macar o sansa sa ma audă.

-poftim!

-Ce poftești ? Nu pofti atâtea!

Continui eu în șoaptă, chicotind la ce tocmai am spus, si cand zicea cineva ca nu sunt normală, cred ca avea totusi dreptate.

-Olivia ai spus ceva?
Se rostește la mine si se încruntă urat la mine.

-acum te mai faci si surd? Spun in soapta dar imediat continui cu voce tare: Mama ce a zis când a auzit ideea ta strălucită?
Spun revemindu-mi la poziția inițială si stând fără vreo expresi.

-ca asa va fi mai bine pentru tine!

Îmi arunc câteva haine în valiza, oricum ma întorc aici, fac eu cumva.

Ieșim din casa și urcam în mașină.
Tot drumul am stat și m-am uitat pe geam, tâmpitul nici măcar nu știe ca plec.

-stop! Trebuie sa îmi iau rămas bun de la James.
Spun eu si tata franeaza brusc eu lovindu-ma cu mana de geam.