Imposibila

Capitolul 60

Eram la 1 minut distanță de a fi legată de patul acoperit de suferința sufletului meu, nu a fost mare lucru, am incercat doar sa escaldez clădirea, nu ar fi fost nicio o problemă, dar minunatul doctor, a bine voit sa imi spuna ca nu am voie sa plec, eu nu am voie? Eu am dreptul.
Bineinteles ca nu am ajuns sa ies pe geam, am ajuns doar până la pervaz,până m-a văzut o asistentă si m-a amenințat cu niste cătușe, eram foarte aproape sa schițez un zâmbet, știind că pot face multe si legată.
Lăsând asta la o parte, ultimele 5 zile ce s-au scurs din viata mea, au fost groaznice, daca macar ceaiul ar fi avut gust, dar nu a avut.
Am incercat sa imi umplu gândurile cu cele mai stupide si banale concepții pentru a uita ultima discuție "-Nu uita de promisiunea mea!", dar sincer, evit subiectul cat pot de mult, incerc sa ignor lacrimile ce imi brazdeaza chipul de fiecare dată când reusesc sa aduc acea zi inapoi in mintea mea.
Simt cum inima-mi pompeaza-n vene durere, ma doare tot corpul, dar am indoieli în ceea ce privește sursa.
Imi plânge inima,incerc sa neg ploaia sufletului meu, nu imi pot exprima emoțiile, plâng de câteva zile și simt cum slăbiciunea nu mai e de mult o stare temporară.
Am fost anunțată de proprii părinți ca am fost solicitată în ultimele zile, Tom, care se propunea ca ar trebui sa fie in arest, a venit de câteva ori pe aici, probabil vrând să își ceară scuze, dar ce nu stie el e ca odata cazut in abisul brazdat de umbre e al naibii de greu sa iesi din nou la lumina, mai ales cand inima iti e in bucatele, iar în minte și suflet domina doar haos, în plus scuzele ar fi relative, nu ar însemna nimic, nimic pentru mine, am suportat durerea prea mult timp, am acceptat suferința crezând că asta înseamnă iubirea, sacrificiu, dar nu mi-am dat seama ca a trecut viata pe langa mine, ca au zburat anii deasupra mea si mi-au lăsat sufletul pustiit.
Astept cu nerăbdare acea foaie nenorocita care sa afirme ca sunt cat se poate de in regula din punct de vedere medical, daca ar fi vorba de plan sentimental nu as mai pleca de aici vreodată,cel puțin nu legal, incerc din răsputeri să imi distrag atenția cu tot felul de lucruri care nu-mi estompează bătăile prea puternice ale inimii menite să imi distrugă cutia toracică, incerc sa gasesc un punct aflat în afara ferestrei acoperite de o perdea subtire si transparenta ce se misca ușor sub un vânt firav si prea rece pentru această perioadă, dar nu reusesc, nu găsesc un punct care sa imi aline sufletul, pe oriunde ma uit il vad pe el, în orice, in oricine si e deranjat sa vad încontinuu aceeași fata de..., am sa ma abțin si am sa spun doar, acea fata ce a facut inima sa isi revarsă lacrimile pe obrajii mei.
Timpul nu pare să treacă, pare clepsidra răsturnată fără șansă să continue firul vieții, viata mea se învârte în jurul unor persoane care m-au împiedicat să trăiesc, mintea mea se concentrează pe oamenii care mi-au produs doar suferința, singura problema e ca mi-e al naibii de frica de singurătate, e cea mai grea pedeapsă, atunci e momentul cand te confrunți cu propria minte, când auzi zgomotul din liniștea deplină, când privești ca un spectator războiul dat intre inima si rațiune, dar nu pot sa imi continui viata lângă un om alături de care nu m-am simțit vreodata iubita, Tom nu poate să mai facă parte din viata mea, nu după modul în care s-a jucat cu sufletul meu.
Aud un sunet ce seamănă cu un ciocanit si din instinct reusesc sa imi mentin greutatea pe coate, usile se deschid încet și nu durează prea mult până ii sesizez prezența, înghit în sec si incerc sa imi controlez expresia facială pentru a nu permite sa se exteriorizeze sentimentul ce imi macină inima.
Cuprinde un scaun aflat undeva în celălalt colț al încăperii si il trage ușor producând un scartait deranjant, dar refuz sa permit buzelor sa articuleze cuvintele pe care doresc sa le rostesc, nu încă.
Se așează si isi musca buza de jos fără să imi privească chipul, fără să scoată vreun cuvânt care sa justifice prezența lui aici din nou.
Il privesc încercând să îi dau de inteles cat de mult ma doare prezenta lui, dar nu pare interesat de sentimentele ce imi framanta sufletul.
Incerc sa ii atrag atenția, dar privirea ii pare pierdută de cand a intrat in acest salon ce ascunde haosul inimii mele.
Usile se despart si doctorul isi face apariția, se încruntă la revederea mea si nu ezita sa imi arate cat de fericit este ca voi fi externata peste 3 ore, nu am cea mai bună relatie cu el, mai ales pentru ca l-am acuzat că vrea sa ma omoare cand a apropiat acel ac mortal de brațul meu, si dupa ce era sa ramana fara un ochii pentru ca a apropiat prea mult acea lanterna de ochii mei, dar aia practic nu a fost vina mea, adică ce om normal ar apropia un astfel de dispozitiv menit să distrugă vederea ,de un om ce se vede clar ca nu are nicio problemă?!A suportat consecințele actiunii sale, ce pot sa zic?! O merita.
Imi inmaneaza foaia si o accept ca pe cel mai valoros premiu, zâmbesc la gandul ca in mai putin de o zi voi fi acasa, în Londra, acolo unde ...nu imi e locul de fapt, o stare de confuzie imi încearcă trupul și lacrimile mai au putin si imi brazdeaza chipul,nu stiu ce vreau, nu stiu daca vreau, nu stiu ce vreau sa simt sau ce ar trebui să simt, imi ridic ușor capul si privirile ni se intersectează, simt cum presiunea sângelui mai are puțin și imi sfâșie venele, ii privesc ochii, oceanul în care m-am pierdut de prea multe ori pentru a mai putea reveni la mal, ma priveste confuz simtind starea care se joaca la fel de ușor și cu mintea mea, o confuzie nebănuită, ce nu poate exprima altceva decât dorinta fiecăruia de a avea persoana iubita alături.

-Cand pleci?
Buzele sale rostesc întrebarea ce parca ii macină existența, ce poate sa ii schimbe viitorul, ii privesc chipul lipsit de vreo expresie si nu imi e greu sa inteleg ce bătălie se da in sufletul lui.

-Diseară!
Raspund scurt, încercând să îi evit privirea, alegerile ne definesc viata, ne definesc existența, dar daca nu vreau să aleg? Daca nu vreau sa mai simt?

-Esti sigură? Pleci din nou? Dai cu piciorul iubirii ce iti menține inima in viata?
Nu reusesc sa compun un răspuns plauzibil si refuz sa cedez, refuz sa arat cat de mult am nevoie sa ii simt buzele peste ale mele într-o bătălie pentru dominație.

-Trebuie să plec!
Șoptesc în speranța că reusesc sa ma fac în cele din urmă si pe mine sa cred ce spun, dar nu o fac, prinde vaza cu florile mele preferate ce îmbracă salonul în culoare si il azvarle cu toată puterea în peretele opus patului meu, vaza se sparge în zeci de bucatele si privesc cum pieptul lui se ridică mult prea repede pentru a fi considerat vreodata normal.

-De ce naiba trebuie? De ce naiba vrei din nou sa pleci?
Se apleca peste patul pe care se află întins trupul meu și isi așează o mana de o parte si alta a capului meu, da ușor cu piciorul în scaun si se răstoarnă scotand un sunet deranjant, il privesc în ochii si vad oceanul răpit de furtuna.

-James, eu...
Ma opreste înainte să reusesc sa imi termin ideea.

-Tu ce? Tu doar iti estompezi si iti suprimi sentimentele de frica.
Se apropie din ce in ce mai tare de chipul meu până ne desparte prea puțin spațiu pentru a-mi simtii inima in siguranta.
Ma priveste în ochii si stiu ce vede, imi vede sufletul, imi vede voința orbitoare de a-i simtii buzele, dar e gresit,stiu ca poate vedea si confuzia pe care o resimt.

-De ce naiba iti e frică?
O stare de furie pune stăpânire peste trupul meu și ma încrunt, cuvintele lui se repeta in mintea mea si ma afecteaza prea mult pentru a reuși să nu scot vreun cuvânt.

-De ce mi-e frică? De tine, idiotule! Mi-e teama ca nu imi pot tine sentimentele în frâu, pentru ca te iubesc!
Realizez gravitatea propriilor cuvinte si imi asez mana deasupra buzelor, ochii marindu-se considerabil, nu ezita sa imi arate surprinderea ce ii cuprinde chipul și reusesc să văd că furtuna a fost înlocuită de un vanticel ușor.

Buna!

A sosit si acest capitol cu mici întârzieri, vreau doar sa va multumesc pentru toată susținerea pe care mi-o oferiți ,inseamna foarte mult!😍😊
Sper ca v-a placut acest capitol, următorul va veni curând, până atunci astept păreri în special despre declarația făcută de Olivia, a reușit in sfarsit sa spuna ce ii macină mintea si sufletul.
Va multumesc inca o data pentru tot si ne vedem curând cu un nou capitol!😍😊