Imposibila

Capitolul 65

Tensiunea din jurul nostru s-a diminuat usor, răsuflu ușurată știind că odată procesate cuvintele mele de sufletul lui va începe adevarata înfruntare, dar eu am obosit, la naiba, am obosit atât de tare sa mai sper la ceva ce pur si simplu nu a fost niciodată menit să se întâmple.
Reusesc sa ridic ușor privirea, mi se taie răsuflarea la vederea chipului sau, buzele îi sunt întredeschise,iar ochii inundati de haosul furtunii de acum cateva secunde, au căpătat lumina gingașă a soarelui, imi mușc buza de jos sperând sa rostească ceva înaintea mea, nu stiu ce as mai putea spune, dar indiferent de situatie, indiferent de cat de înnebunita e inima mea de muzica creată alături de inima sa acompaniată de propriile bătăi, peste 3 zile trebuie să plec, sa plec departe de aici.

-Și...atunci de ce iti e frică?
Tonul ii pare nesigur, vocea ii tremură si pot simtii cum o stare de nervozitate i-a cuprins fiinta inundată de emoția primită datorită declarației mele.

-Mi-e frică să te mai las pe drumul oricum îngust al vieții mele, mi-e frică să imi pun inima din nou pe tava pentru iubirea ta.
Imi mușc obrazul pentru a reuși să nu izbucnesc în lacrimi, totul imi pare un scenariu desprins din cărțile pe care mi le citea mama înainte de culcare, dar acum se pare ca noi suntem personajele principale, marionete pe scena propriilor vieți, conduși si ghidati de sentimente.

-Uite, James, eu trebuie să plec, în 4 zile reîncep cursurile, nu pot rămâne aici, nu după tot ce ți-am spus...
Vocea imi devine tremurata si ridic privirea spre chipul său, maxilarul, pumnii ii sunt încleștati si pare pe punctul de a izbucni în orice secunda.

-Dumnezeule, Olivia, tu te auzi? Pleci? Unde pleci? Tu chiar crezi ca dupa tot ce mi-ai spus te mai scap printre degete? Te iubesc, esti capabilă să înțelegi asta?! Poti sa percepi ca nu simt ca traiesc fără tine?! Nu,normal ca nu poti, esti prea egoistă sa te gândesti la ce simt ceilalți, pleci, fugi de ceea ce simti de teama? Pe bune?! E atât de patetic.
Da cu palmele in pereții monotoni ai acestei încăperi martora la suferința sufletului meu, si se încruntă cand se reaseaza lângă mine, ma retrag ușor, ma îngrijorează teribil starea de nervi ce mi-a străbătut întreg corpul odată cu reacția lui mult prea exagerată...sau nu?

-Nu cred ca esti tu sau oricine altcineva în stare să imi spuna ce si cand ar trebui să fac, e viata mea, James, trebuie să înțelegi asta?!
Tonul meu e mult mai grav decât plănuiam sa fie, dar nu pare să îl deranjeze, având în vedere cuvintele care, sunt absolut sigură, ca ii sunt pe repeat în minte.

-Nu vei pleca nicăieri, Olivia, nu acum, nu pot sa imi lasi sufletul gol din nou!
Lacrimile imi intetoseaza privirea, deși e penibil sa plâng, nu stiu exact ce ma deranjează mai tare, faptul că stiu ca are dreptate, sufletul meu și-a recăpătat zâmbetul cand i-am zărit ochii acum 2 saptamani, sau faptul că nu am de ales.
Usile metalice ce ascund libertatea după care tanjesc de 10 zile încoace se dau la o parte si Dylan isi face simțită prezența, zâmbetul cald se diminuează încet la vederea celui ce nu contenește să imi puna inima pe jar și totuși să îi ofere cea mai frumoasa poveste.
James il priveste iritat si ma astept sa sara la gâtul lui în orice clipă, nervii lui mai au puțin si cedează, iar faptul că Dylan e aici nu îmbunătățește cu absolut nimic situatia oricum stânjenitoare si iritanta dintre noi.
Pășește ușor spre mine si se așează pe scaunul cel mai apropiat patului ce imi susține trupul nerăbdător să plece din acest loc ce ii macină fiecare părticică din sănătate.

-Cum te simti?
Vocea lui sparge liniștea și imi ridic privirea spre el, expir tot aerul retinut in plămâni fără voia mea si ii zâmbesc strâmb.

-Sunt bine,  multumesc, nerăbdătoare sa plec!
Imi zâmbește sincer și ma intreb de ce nu m-am putut îndrăgosti de el, de ce nu am putut simtii acel fior electric la atingerea lui, de ce nu mi-a sărit inima peste o bătaie la auzul numelui său,trebuia eu sa ma îndrăgostesc de el, de ce? De ce nu pot simti pentru Dylan ce simt pentru idiotul din stânga mea? pentru ca el a fost singurul ce a putut să iti picteze soarele pe suflet, imi reaminteste subconștientul, dar totusi de ce? De ce m-am îndrăgostit de el? De ce il iubesc încă al nabii de tare?