Imposibila

Capitolul 22

Urc scările in bezna totală a nopții instalată în casa, lumina slabă de afara primita de la doua felinare ce licaresc putina lumina nici macar nu ajunge pana la nivelul scărilor.
Lewis a adormit pe canapea in timp ce eu nu imi puteam desprinde privirea de la tavanul ce părea foarte interesant acum câteva ore.
Ma sprijin de perete in încercarea eșuată de a nu ma impiedica, nu e ca si cum nu as fi facut-o deja.
Cu fiecare treapta urcata mi se mărește nodul din gât, nu vreau sa vorbesc cu Dylan, m-ar învârti atât de tare in subiect încât i-aș spune in cele din urmă tot adevărul.
Ajunsă la capătul scărilor privesc neclintită spre usa din lemn masiv ce imi ascunde mult iubita camera.
Cu pași mărunți ma îndrept spre ea și imi asez mâna pe clanta, un pas ma desparte din a vedea patul meu moale acoperit de asternuturile albastre ca cerul unei zile senine.
Apas ezitand ușor pe clanta și deschid usa analizând camera scufundata in tăcere.
Geamul deschis permite vântului rece de sfârșit de noiembrie sa pătrundă ușor in camera calda, ma asez pe marginea patului și rasuflu ușurată după ce asez mâna pe cealaltă parte a patului constatând că sunt singura in camera, singura in liniștea apăsătoare cu haosul din mintea mea bineînțeles.
Ma întind și potrivesc pătura pana la nivelul fetei, nu am închis geamul, e frig, dar oarecum placut pentru ca vremea de afara se aseamănă atât de bine cu sentimentele mele. Poate sunt prea dramatica, poate exagerez, dar nu in fiecare zi te reintalnesti cu persoana de care ai fugit odată mancand pământul.
Usa camerei se deschide spargand liniștea, închid ochii in speranta ca nu va vorbi daca va crede că dorm deja.
Partea opusă a patului pe care ma aflu se lasa ușor sub greutatea corpului sau masiv, un miros placut de parfum imi inundă nările.
Ma ridic in șezut și il privesc, isi întoarce capul spre mine și pot vedea un zâmbet schițat ușor pe chipul său destul de palid.
Nimeni nu scoate nici un cuvânt, imi asez capul pe umărul sau in încercarea de a-i da de inteles ca nu vreau sa vorbesc sub nici o forma despre întâmplările petrecute în ultimele 12 ore.

-Deci el este renumitul James.
Vocea sa imi emana o siguranță uimitoarea, amuzamentul din glasul sau ma face sa schițez un mic zâmbet sincer.

-Asa e.
Încuviintez și ma întind pe perna moale de indata ce patul se lasa sub greutatea corpului sau imi asez capul pe pieptul lui in încercarea de a adormi.
Degetele lui se joacă pe spatele meu, nu stiu ce as fi facut daca nu ar fi fost aici, uneori e chiar bine sa sti ca ai persoane care iti sunt alaturi indiferent de circumstanțe.
Imi sărută creștetul capului și trage pătura încât să fiu acoperită complet.
Imi închid ochii simtind siguranța pe care corpul sau o emana, încercarea mea de a adormi eșuează lamentabil.
Bătăliile inimii sale imi încântă urechile ca una dintre cele mai frumoase sinfonii.
Il iubesc pe Dylan, nu încape îndoială, dar nu genul acela de iubire care face totul sa plutească în jurul tau impreuna cu tine, ci acel gen de iubire frățească, nu l-aș putea iubi altfel niciodată, cel putin nu vreau, adică prietenia asta e mult mai importantă pentru mine decat joacă de-a sentimentele.

-Te iubesc, Olivia!
Imi deschid ochii brusc, dar prefer să nu mă mișc, este prietenul meu cel mai bun, nu merita sa astepte după mine, nu ii pot acorda dragoste pe are el și-o dorește pentru ca sentimentele mele pentru el nu depășesc zona de prietenie.
Incerc sa stăpânesc lacrimile care vor sa se rostogoleasca din ochii mei doar pentru a nu se prelinge pe obraji și a ajunge pe materialul fin și subțire ce ii acoperă pieptul.
Dispoziția mea bună a dispărut ca prin magie imediat ce el a intrat în sufragerie intrând de fapt din nou în viața mea.
Pieptul lui Dylan se ridică ușor cu fiecare respiratie, a adormit, nici nu pot și nici nu vreau sa ii cer sa stea treaz ascultandu-mi vaicarerile.
Ma ridic din brațele sale și cobor cu pasi mărunți scările casei, ajunsă în bucătărie ma asez la masa după ce scot din frigider cutia cu lapte.

-Nu poti dormi?
Vocea lui ma face sa tresar și să scap cutia din mâna.

-Nu,  Lewis, nu pot! Daca as fi putut crede-mă că nu vorbeam acum.
Ma rastesc la el de parca ar fi autorul tuturor problemelor mele.

-Cat la suta are de a face asta cu James?
Zâmbesc privindu-l cum se așează lângă mine luandu-si un pahar de sticla pentru a bea lapte.

-As spune 100% , dar asta ar insemna ca ma afecteaza prezența lui.
Înghit o gura mare de la lapte și privesc ceasul ce indică cu putin trecut de ora 3.

-E de prisos să zici că nu te afecteaza cand e mai mult decat evident ca de fapt o face, Olivia, nu e nici o problemă, nimeni nu îți cere socoteală, și dacă o face tu nu esti obligată să dai nimănui explicații referitoare la acțiunile tale, sunt alegerile tale, indiferent daca sunt corecte sau nu.
Isi așează mana peste a mea și zâmbește  cald.
O intrebare ma macină de prea mult timp, mi-a fost prea frica de fiecare dată sa o pun, dar acum simt că a sosit momentul, daca nu acum atunci când?

-Lewis, cum e copilul lui James?

Buna!

Încă un capitol😂
Astept nerăbdătoare păreri😊