Imposibila

25

Ma asez pe banca din parcul de langa liceu, bine ca acum un an banca asta nu putea fi mai comoda.
Încerc sa ma gândesc ca ma voi întoarce cat se poate de repede în California.
Ma ridic de pe banca și încep sa alerg spre casa, când a trecut timpul atâta de repede?

Intru în casa și gasesc un bilețel lipit de frigider.
Ce subtil mod de a-mi spune părinți mei ca au plecat de acasă. În fine.
Ma apuc sa gătesc sigur nu voi da foc bucătăriei, nu a doua oara.

...

Pompieri pot ajunge în orice secunda, am făcut eu ce nu am făcut și am scurtcicuitat cam toată strada, nici măcar nu știam ca e posibil asa ceva, eeeh...e bine sa încerci lucruri noi.
Și când te gândești ca am încercat doar sa aprind cuptorul, nu-i bai oricum nu știe nimeni ca am fost eu...Lewis sta de obicei în bucătărie nu eu asa ca probabil e vina lui ca acum nu e acasă sa îmi spună  sa nu ma apuc de gătit, iar eu sa încep sa tip la el și sa gătesc oricum.

...

Pompierii ori nu au auzit ce am spus în timp ce tipam ca o descreierata sa se grăbească, ori nu au chef sa vina, una din doua.

-hei Sara!

-hei, e cam târziu, s-a întâmplat ceva?

-Nimic nou, aștept și eu pompieri, era sa dau foc casei, am scurtcicuitat strada, nimic neobișnuit!

-iar ai încercat sa gătești?

-spre apărarea mea am încercat doar sa pornesc cuptorul.

Sara începe sa rada, iar eu fac la fel.

-cred ca ai nevoie de o îmbrățișare!

-numai spune, pai ști...este cineva aici, stai sa vezi ce frumusețe, îl chema ursulet și e un urs gigantic sa vezi ce bine îmbrățișează...nici nu ai idee.

-eu vorbesc serios!

-și eu! De ce nu e bun un urs, oricum deja e obișnuit cu mine!

Spun râzând.

-Olivia, ești nebuna!

-mulțumesc! Te sun eu mai târziu trebuie sa fac cumva sa nu știe nimeni ca am fost eu.

-Bine.

Spune Sara râzând.

Trântesc telefonul pe pat și ma pun și eu oftând, nu puteam sa scurtcicuitez și eu ziua?

-te țin eu în brate, iubire!

Se aude din coltul camerei, iau un pahar de pe masa și ma îndrept spre locul de unde am auzit vocea și foarte subtil dau cu paharul intra colo.

-auu!

-cine ești și ce vrei de la mine?

Cum sa întreb asa ceva? Nu știu la ce ma așteptam probabil la ceva de genul : pai un hot foarte simpatic care a venit sa ia câteva lucruri pe care el le considera nefolositoare pentru noi. Nimic important, poate televizorul sau bijuteriile, doar atât.

-asta.

Spune și în următoarea secunda sare cineva pe mine,uite și maimuța,  acum știu cum se simte ursul meu când sar pe el.

-ajutor!

Sigur ca da, normal ca o sa audă toată lumea mai ales părinți mei...care nu sunt acasă. Crede ca nu ma pot ridica, săracul, întind mana ,iau de pe noptiera o lanterna și io dau puțintel în cap.
Îl arunc jos de pe mine și ma îndrept spre fereastra, dar...se aprinde lumina.

-James ?

Pe asta o sa îl omor, cine se crede el sa între în casa?...nici nu ma gândesc la asta ca dacă o fac acum o sa iasă fum, vorbesc serios.

-asa primești tu oaspeți?

- hai sa ne gândim! În primul rand nu ești oaspete pentru ca nu te-o invitat nimeni, în al doilea rand dacă nu intri în casa unui om și sari pe el, dacă nu eram eu?

-doar pisicuța mea îmbrățișează asa.

-du-te, numai spune!

-și eu te iubesc!

-dacă mai faci asta o data te bat...și ce naiba cauți aici?

-voiam sa îmi vad pisicuța, îmi era tare dor de tine, iubire!

-sincer...eu nu știam cum sa ma mai bucur ca am scăpat de tine...și uite ca atât mi-a durat acea bucurie.

-Ce fel ciudat de a-mi spune ca ma iubești!

-stai sa vezi cat de ciudat o sa fie când o sa îți arat cat de tare te iubesc!

Începe sa zâmbească și îmi prinde talia pentru a ma trage mai aproape de el.

-Nu ma mai atinge!

-de ce?

-se supăra iubitul meu!

-care iubit? Ursul ala ?

Spune aratand spre Ursuleț.

-Nu, Tom!

Tocmai am spus ca Tom...E iubitul meu? Chiar o iau razna.

-adică ala imaginar.

-ești tâmpit.

Tom chiar exista, bine nu e iubitul meu și nici nu va fi niciodată, dar el exista.

-dacă aveai iubit nu ma lăsai sa te țin în brate.

-Dar nu te las.

-atunci de ce nu ma lovești?

-pentru ca...

-îți place când sunt lângă tine!

Ma trage în bratele lui până...

-Olivia! Am ajuns!

Striga tata de jos.

-James...acum ști cum trebuie sa o iei la fuga? Ști cum fugeai când te urmăream cu tigaia prin casa? Na, mult mai repede de atâta.

-doar dacă vi cu mine!

-ești nebun?

-doar acum îți dai sema iubire?

-Nu glumesc, dacă tata te prinde aici te omoară și...defapt stai cat vrei, nu ma deranjează du-te și saluta-l și pe tata. Chiar te rog.

-Nu cred ca vrei sa pățesc ceva. Știu ca ma iubești, și ca te bucuri de prezenta mea.

-Dar vai cate lucruri ști, când ai devenit asa deștept?

-Nu avem timp, trebuie sa plecam.

Spune trăgându-ma după el pana la geam.
Cat tupeu sa pună mana pe mine.

-ești nebun, îmi dau seama ca îți tot repet chestia asta, dar se pare ca acum deja chiar ai nevoie de ajutor special.

Începe sa îmi fie mila de el, cred ca plecarea mea la afectat.

-trebuie sa ne grăbim.

-Ăaaam...nu, tu trebuie sa te grăbești!

-Nu plec fara tine!

-da' foarte bine, tata te va da la câini, insist hai sa ne așezăm, vrei sa îți aduc și un ceai?

Întreb abținandu-ma sa nu rad de reacția lui.