Imposibila

Capitolul 43

Tensiunea din masina ma sufocă de-a binelea, dorința arzatoare de a sari in autostrada ma macina de câteva ore bune pe interior.
Respir sacadat cu fiecare masina ce trece in viteza prea mare pentru a putea vedea soferul prea binevoitor ce aprope ne sterge cu totul de pe ingusta autostrada.
Deși cele două benzi sunt pustii datorita nopții căzute peste lume,se mai găsesc câțiva șoferii putin ametiti care prind curajul să apese accelerația până aproape ating cu piciorul betonul ce îmbracă pământul.
Privirea imi este pierdută cu fiecare copac pe care masina lui il lasa in urma așteptând parca sa izbucnesc și să aibă satisfacția de a ma vedea cedand pădurea,ating micul buzunarul din partea dreaptă a pantalonilor care imi îmbracă membrele inferioare, studiind in detaliu parca micul obiect pe care am reusit sa il acopăr cu materialul acestuia.
Imi apar imagini de prea mult timp apuse, momente ce acum, date fiind împrejurimile, mi se par complet ireale, desprinse dintr-un vis mult prea frumos pentru a putea fi adevărate, acest micuț obiect ce acum ma înfioară teribil, acum o lună ma făcea cea mai fericită, ce clișeic, lucrurile s-au intamplat atât de repede având un impact atât de puternic asupra mea, încât de abia acum incep sa realizez într-o oarecare măsură gravitatea situației în care practic m-am băgat singura,dar in viata nimic nu vine cu atenționare pur si simplu se intampla si esti pus in fata faptului împlinit de abia dupa ce nu stii daca exista o soluție salvatoare ca sa scapi de încurcătură.

-Mai avem putin si ajungem!
Vocea lui puternică și agitată ma readuce cu picioarele pe pământ, privesc ușor iritata spre el,dar incerc din răsputeri să ignor starea de rau ce imi cuprinde trupul de îndată ce acesta permite buzelor sa rostească cuvintele articulate.
Prefer să nu raspund, nu as stii ce sa spun, nici nu stiu cand toate astea se vor termina sau daca se vor termina în cele din urmă.
Tot ce stiu in acest moment despre ce se intampla in jurul meu,este ca Tom nu va renunța niciodată, poate asta a fost ce m-a facut sa dezvolt anumite sentimente pentru el, faptul că indiferent de situație a rămas la fel de puternic și nu a renunțat la propriile vise, dar acum? Parca tot ce am iubit la el se întoarce împotriva mea.
Privesc cum lumea este inundata incetul cu încetul de lumina soarelui ce se prinde incet de carligul orizontului asteptand sa fie tras in inima văzduhului.
Deși nimic nu pare să meargă prea bine, am speranța că într-o zi, peste puțin timp, totul se va aranja, altfel nu stiu ce explicație ar trebui să dau rectorului, mai am exact trei săptămâni libere până trebuie să mă întorc în Anglia,si nimic nu ma poate opri, daca acel infumurat crede că reușește să mă intimideze cu niste pietre asa aruncate în miez de noapte si un inel cu o amenințare tare drăguță, atunci crede teribil de greșit, nimic din toate astea nu imi vor influenta viata,nu voi permite, nimeni nu ma va opri să imi urmez visele, nu voi petrece următorii ani ascunzandu-ma, așteptând să se plictisească la un moment dat si să renunțe la a-mi umbrii amintirile și sa dispară din viata mea odată pentru totdeauna.
Palmele mi s-au înroșit groaznic, datorită degetelor pe care le-am ținut strâns încleștate,dar nici nu pare să mă deranjeze câtuși de puțin.
Privirea imi este pierdută pe drumul, încă ușor acoperit de întuneric, natura pare ca simte aceeași amărăciune pe care o resimt și eu cu fiecare clipire, cu fiecare bătaie de inima, cu fiecare amintire ce nu contenește să imi reapară în minte, ca un video ce pornește si reporneste la nesfârșit, zdrobindu-mă si facandu-mi inima bucatele.
Frâna brusca ma tranteste până brațele se lovesc într-un mod brutal de bordul mașinii.
Ochii imi zboară pe mâinile lui ce stau încleștate pe volan, privesc drumul, dar nu pare nimic neregulă, ma încrunt si incerc sa alung gândul care acum imi macină rațiunea, daca nu aveam centura de siguranță?

-Am ajuns!
Vocea lui ma zdrobeste de realitate și ma încrunt, vrând parca sa să îl ucid cu o singură privire ce permite inimii mele să bubuie prea tare în pieptul ce se ridică într-un ritm mult prea haotic pentru a putea fi numit normal.
Ma uit total pierdută la chipul lui ce nu pare afectat sub nicio formă de reacția mea, un zâmbet îi incolteste în colțul buzelor si ma priveste amuzat.
Expir zgomotos si ating butonul ce ma eliberează de stransoarea centurii, trântesc portiera de îndată ce picioarele mele au atins solul si fara sa privesc în urma ma îndrept spre copacii ce adăpostesc cabana, aparand-o parca de orice primejdie ca un scut împletit cu liniște și siguranță.
Traversez încet distanța de la masina parcata nu prea departe ce a fost părăsită de scurt timp doar de mine, ajunsă în fața ușii privesc în urma mea pentru a-l vedea, dar nu apare în aria mea vizuală.
Ma asez pufnind exasperata pe puținele scări ce permit inaintarea spre cabana, așteptând, poate el este cel mai nepotrivit om care acum ar trebui să se afle alături de mine aici, în inima pădurii ce pare ca mai are puțin și ne înghite.
Pasi apăsați se aud, datorită crengilor uscate ce se sparg la orice atingere ușoară.
De îndată ce ochii mei il sesizează ma incrunt ușor, se plimba agale de parca nu ar fi așteptat si de parca nu el ar fi singurul ce are în posesie cheile acestei casute îmbrăcate frumos într-un vesmant maroniu de un lemn tânăr.
Învârte un mic obiect printre degete, neluandu-si nici macar preț de câteva secunde atenția de la el.
Asez involuntar mana pe buzunarul ce adăpostește micul inel, ochii mi se măresc considerabil când nu il gasesc,insa îngropat în materialul buzunarului.
Nu e greu să constat ce este obiectul ce i-a captat cu totul atenția, sar ca arsa si ma apropii de locul în care se află, îi smulg din mana inelul fara a adăuga ceva în plus.

-De ce l-ai adus?
Cu privirea pierdută si vocea aproape stinsă se apropie calm de usa casei, părând ușor interesat de răspunsul meu ce întârzie să apară.
Deschide buzele pentru a-mi adresa o altă întrebare probabil,dar îl întrerup de îndată.

-Nu stiu,poate pentru ca acum o lună era motivul bucuriei, iar acum acele momente, amintirile de prea mult timp apuse, parca inexistente, ce trec fulgerător ca nisipul fin prin clepsidra,ele dor,amintirile dor întotdeauna, depinde de intensitatea emoțională pe care o împărtășesc cât de mult sau cât de puțin, daca sunt puternice e teribil, crede-mă! Este teribil să simți o sufocare constantă când îți reapar în minte momente cu omul pe care nu contenești să îl iubești cu fiecare celula din corpul tau, la început ai zâmbetul lui în fața, după cuvintele, acel te iubesc ce iti taie răsuflarea, după numai ai nimic, totul dispare de parca nici nu ar fi existat si rămâi doar tu,un om rănit și spulberat de dor, de dorul revederii, de flacăra iubirii, de fiecare atingere care s-a impregnat ca o haină pe pielea ta, de acel parfum care iti fura somnul...
Încetez de îndată ce realizez ca e prea mult,nici macar nu mai e vorba de Tom, am avut sentimente pentru el, dar iubire, acea iubire nu am mai reusit sa o simt de ceva vreme, am simțit tot ce am spus, dar nu acum, nu e vorba de Tom, e vorba despre el, despre omul ce m-a învățat acum cinci ani ce inseamna iubirea, e vorba de James, am așteptat prea mult să îi spun tot ce am simțit după evenimentele petrecute,încât am reusit sa ma conving ca daca nu o fac nu voi putea trece mai departe, dar acum, în fața faptului împlinit, e mai rau, răni grave aproape cicatrizate sângerează din nou.

Buna!

Un capitol cu o mica întârziere, imi pare rau,dar timpul nu mi-a permis prea multa pauză.
Astept păreri și sper că va place!😊