Imposibila

27

Ce decizie grea...nu știu...trebuie sa ma gandesc...am nevoie de un minut sa analizez situația.

-trebuie sa îți dau un răspuns acum?

-Olivia, credeam ca ne iubești!

Se trezește și fratele meu vorbind.

-pe tine te-aș iubi și mai mult dacă ai atârna puțin de o creanga.

Face ochi mari și se îndepărtează, glumeam și eu...offf daca nu știe de gluma.

Iese repede din camera trântind ușa dupa el, ma uit la James și încep sa zâmbesc, asta chiar a fost prieten cu fratele meu, cum l-a suportat?

-alege!

Spune tata.
Dar nu m-am gândit încă...hmmm...am nevoie de încă un minut...da asta e, sigur mai am nevoie de un minut.

-tata, uite dacă vrei sa ma faci fericita ne vom muta înapoi în California.

-Dar dacă pățești ceva din nou?

-Nu am ce sa pățesc!

Înafara de faptul ca as putea muri în fiecare secunda petrecuta cu James, nimic mai mult.

-Bine...

-Ce?

-ne întoarcem în California!

Asta a fost ușor, eu care credeam ca trebuie sa fac gradina zoologica pe aici sa fac pe nebuna prin casa, sa alerg pe cineva cu un topor, ceva, nimic? Pe bune? Chiar a fost asta de ușor? Pai de ce nu mi-a spus de la început ca dacă fac fata de un cățeluș trist și plouat ne întoarcem în California, nu trebuia sa distrug o bucătărie, sa scurtcircuitez strada, era mult mai simplu dacă îmi spună de la început ca trebuie doar sa fiu supărată.

...

Zborul asta nici ca putea merge mai prost, James sta lângă mine doar uitându-mă la fata lui în vine sa vărs, ce e trist, e ca nu mai sunt pungi în avion.

-hei pisicuț-o, nu scapi de mine!

Deci cu vorbele astea ma da pe spate...când ziceam ca vomit când ma uit la el...darami-te când vorbește...pfu...cred ca oameni cred ca am probleme la cat vomit aici, cu ce sunt eu de vina ca fata lui cere pumni? și doar uitându-mă la el îmi vine sa îi dau pumni dar și sa vomit pe el.

...

Casa, dulce, casa, intru înăuntru și arunc bagajele în camera la propriu, cred ca geanta mea a sfârșit în curtea vecinului, nu-i bai, merg dupa ea mai tarziu.
Merg spre casa Sarei, săracă ce dezamăgită va fi ca m-am întors.
Bat frumos la ușă și aștept calma sa deschidă...hmmm...ba nu fac asta, încep sa bat cu piciorele în ușă și când Sara deschide ușa sar pe ea.

-ho tu nebuno,ca ma omori!

-și mie mi-a fost dor de tine.

Spun ținând-o strâns.

-tu ai bătut mai înainte ca o descreierata în ușă?

Întreba ea după ce ne ridicam.

Normal ca eu am fost, cine altcineva?

-Nu, cum sa ma bănuiești de asa ceva?

Spun afisandu-mi dinți.

-deci nu tu ai bătut, dar tu ai apărut ca prin magie în fata ușii când am deschis eu.

Exact, de unde știe?

-normal.

-și cum a fost zborul, ai vomitat?