Imposibila

Capitolul 53

James

Uneori viata ne arata, în cel mai brutal mod posibil, cât de importanti sunt unii oameni pentru inima noastră.
E ciudat, doar acum realizez, oamenii nu apreciaza niciodată ceea ce le face inima sa tresaltă.
Suntem niste orbi, nu vedem mai departe de noi, iar cel mai trist lucru e ca  oamenii pe care ii iubim acum, devin, odată cu trecerea timpului, oameni pe care i-am iubit.
Ma simt gol, simt cum inima nu pare să mai aibă prea mult chef de a bate pieptul, simt cum totul se prăbușește peste mine, simt cum un imens gol ma absoarbe.
Nu mai aud ce se intampla in jurul meu, nu pot distinge nimic, doar haos, dar nu cred ca e in exterior, cred ca ma macină doar pe interior.
Am fugit de sentimente atâția ani, știind că pot fugi de orice în lumea asta, dar nu și de dragoste, vine furtuna? Te ascunzi, vine cutremurul? Te ascunzi, dar de dragoste unde găsești loc?
Câteva cuvinte, o frază, poate chiar mai putin de atat are puterea de a te ucide încetul cu încetul, la un moment dat simti cum inima ta se degradează, cum se scutură de sentimente, cum dispare...
Simt două mâini puternice ce ma scutură haotic de umeri.
Privesc confuz si tatăl femeii pe care o iubesc ma priveste zâmbind.
Oare e sub efectul șocului? Inima fiicei lui tocmai ce a dat ultima lovitura in piept si el este fericit?
Incep sa fac parte din nou din lumea înconjurătoare si privesc doctorul nemișcat.

- Am facut tot ce am putut, e la terapie intensivă, e in afara oricărui pericol, am să vă rog să intrați doar cate unul, are nevoie de odihnă.
Corpul mi se blochează instant, nu reusesc sa reacționez în niciun fel, analizez încontinuu cuvintele ce au parasit buzele doctorului, dar nu există urma de raționament, nu acum.
Un zâmbet imi luminează chipul și trec alergând pe lângă el pentru a intra în salonul inundat de parfumul ei.
Deschid usa, ezitand si ignorând complet sunetul unei voci ce imi striga numele din depărtare.
Patul acoperit de trupul ei îmbarcat de o pătură albă, este situat in centrul salonului, ma îndrept cu pași mărunți si insfac un scaun, il asez lângă patul ei si ii cuprind mana între degete, o apropii de buze și depun un scurt sărut.
Chipul palid, mâinile înfășurate în tifon si corpul slăbit, inclestez maxilarul si împing micul pahar de pe dulapiorul situat lângă pat, până acesta se zdrobeste în sute de bucatele pe podeaua rece a salonului.
E doar vina mea, imi asum întreaga răspundere, a plecat plângând, nu trebuia sa o las, nu trebuia acel sărut să îmi anuleze pentru un timp rațiunea, trebuia sa merg după ea, trebuia..., dar nu am facut nimic, am stat si am visat la  acele buze moi, la acel corp ce tremură sub fiecare atingere pe care trupul ei o primea de la mine, la acei ochii ce au secat de la râurile ce curgeau mult prea des, un potop nesfârșit, ce acum pare...secat,ochi pe care s-ar putea să nu îi mai vad vreodata.
Simt cum un strop imi arde obrazul, îi privesc chipul lipsit de expresie, nu are nici o reacție, pare lipsită de viață,  dar totusi traieste, inima ii bate în cutia toracică,dar eu in schimb, inima mi pulsează în vene doar sânge, nu și viata...parca nici nu mai exist.

-Daca vrei sa pleci, fa-o, daca vrei sa ma urăști pentru tot ce ți-am făcut, doar fa-o, fa orice vrei, distruge-ma,ignora-ma, uraste-ma, dar te rog, te implor, Olivia, trezește-te, deschide ochii!
Imi las capul pe abdomenul ei acoperit de materialul dur al păturii albe ce ii apartine spitalului.
Lacrimile imi umezesc obrajii si privirea imi devine ușor intetosata, bătăile inimii isi sunt normale,sunt niste unde sonore ce crează cea mai melodioasa piesa, inchid ochii si las totul deoparte, tot ce contează e sa deschida ochii, sa spuna ceva, chiar dacă e cu scopul de a ma sterge din viata ei.

-Olivia, stiu ca ma auzi, imi pare rau, cerule! E doar vina mea, te rog iartă-mă, imi pare rau pentru tot, pentru toți acești ani inundatii de suferința, imi pare rau ca am ales să nu fac parte din viata ta, pentru ca imi era teama, teama sa nu te distrug mai mult decât am facut-o deja,imi era teama sa nu te trag după mine in adâncul abis,sa nu te rănesc, dar te iubesc, nu există pe lume un sentiment mai perfect decat dragostea si cu tine am inteles, am inteles cat de mult am nevoie de o inima care sa o încălzească pe a mea, am găsit-o, e acolo, la tine, bate în pieptul tau, iar tu trebuie să lupți pentru a asculta această melodie perfectă, pentru că într-o zi, inimile noastre trebuie sa danseze pe ritmul bătăilor create împreună, am nevoie de tine, Olivia, te rog nu ma parasi, nu-ti permit sa pleci din viata mea, nu definitiv, nu te las sa imi scapi din brate cand am petrecut atât de mult doar gandindu-ma la tine, iar acum știind că ești aici lângă mine,  luptandu-te cu viata din prostia mea, imi spulbera inima, doar tu o poti repera, te rog, deschide ochii!
Lacrimile imi inundă din nou ochii si privesc tavanul pentru a le stăpâni, imi fixez privirea pe chipul ei si nu ezit nici o secunda sa ma gandesc la greșelile mele care i-au uemzit obrajii.
Un sunet ciudat se aude si privesc cum pleoapele ei se dezlipesc ușor și ii lasă ochii inundati de lumina.
Ma priveste fără vreo expresie, zâmbetul imi luminează chipul și fericirea imi umple inima, picioarele mi se înmoaie si lacrimile se opresc brusc în colțul ochilor.
Desparte buzele si cu mare greutate reușește să rostească câteva cuvinte mai mult soptite, dar care în același timp  se aud mult prea clar pentru inima mea.

-Tu cine esti?

Buna!

Încă un capitol!
Nu stiu cat e de reusit, dar cu toată sinceritatea, e unul dintre capitolele mele preferate.
Astept păreri și sunt foarte curioasă sa aflu ce credeti ca va urma! 😙😊