Imposibila

Capitolul 62

Imi cuprinde mâinile între ale sale si ma priveste cu o iubire atât de nespecifica existenței lui, zâmbesc ușor la gandul ca primavara asta nu putea fi mai frumoasa, cerul înstelat imi zâmbește de indatata ce pășesc pe iarba verde ce îmbracă parcul de viata, inima lui o completează pe a mea, pântecul meu creste sub semnul iubiri ce ne-a reînviat inimile secate de viata acum prea mult timp pentru a mai conta, zâmbesc la viata, iar viata chiar simt ca incepe sa imi zâmbească la rândul ei, sufletul meu e panza, iubirea imi sunt culorile, iar el imi e pictorul.
Nu simt nimic doar fericirea ce imi curge prin vene si ma readuce la viață deși stiu ca asta e mult prea frumos pentru a fi adevarat, o durere ciudata de cap îmi impaienzeneste privirea,un sunet ciudat ma face sa fiu mai atentă la bătăliile inimii ce au început să accelereze, respir sacadat si deschid ochii.
Camera de spital imi invadează retina si nu durează mult până inimii ii e dat sa inteleaga ca totul a fost doar un vis, iar personajul principal se află chiar în aria mea vizuală mea cu fata prinsă în palme.
Imi dreg glasul si ridică de indatata chipul, are ochii injectati si obrajii umezi, James, James Brown...cu fata plansa? Omul lipsit de scrupule plângând? Carui fapt se datorează această cedare brusca a emoțiilor?
Deși imaginea asta imi inundă inima in confuzie, nu pot sa neg cat de mult vreau sa aflu motivul stării sale.

-Cerule! Olivia, esti bine!
Se apropie de patul pe care imi este trupul așezat si imi cuprinde mâinile între ale sale, o lacrimă ii părăsește ochiul drept si nu vreau si nici nu pot sa neg cat de tare mi s-a topit inima, vreau sa cred ca cedarea lui nervoasă este datorită faptului că eram prea aprope de negura întunecată de umbre, inima mea vrea sa creada ca reacția lui se datorează fricii de a nu ma pierde din viata lui, visul nenorocit mi-a dat întreaga lume peste cap, m-a facut sa sper la ceva ce nu se va întâmpla niciodată pentru ca nu voi permite să fiu rănita din nou, am si eu demnitate, la naiba, il iubesc, dar trebuie să plec, nu pot lasa un vis stupid sa imi schimbe prioritățile, nu pot lasa o persoana sa imi contureze soarele pe cerul sufletului, mi-e prea frică să îi fac din nou loc pe drumul îngust al vieții mele.
Imi întorc chipul și incerc sa mentin atitudinea rece de acum cateva ore inainte sa imi fie pusă viata in pericol din cauza propriilor sentimente ce mi-au secat întreaga viață din...viață.
Ma priveste total terifiat de reacția mea de îndată ce ma desprind de lumea viselor în care totul pare să fie în regulă cu inima mea, de îndată ce sunt împinsă în telenovela reală și clișeica a vieții și ce coincidență sunt pe punctul de a-mi decide viata exact ca in acele seriale pe care bunica nu încetează să le urmărească în fiecare zi la aceeași oră.

-Olivia,daca vrei sa plec, doar spune-mi si o voi face, voi face tot ce imi sta in putinta sa te vad fericita, doar te rog nu ma pune sa imi reprim si sa imi neg sentimentele pentru ca inimii mele nu-i e cu putință, nu ii e dat sa inteleaga asa ceva.
Rostește cuvintele cu o rapiditate uluitoare si ma lasa fără suflare, il privesc, il vreau alături, dar totusi atât de departe de inima mea, vreau sa iert si sa sterg cu buretele tot, chiar vreau, vreau sa ii simt mâinile inconjurandu-mi talia din nou, dar nu pot, trebuie să stau departe de el pentru ca asa e corect, asa e corect pentru mine,niciodată nu mă incadram în aceea categorie de femei care permit si iartă totul de teama întunecatei singurătăți, mie nu îmi e frică de singurătate, mi-e frică să iubesc, să imi pun inima pe tava unui om care nu am certitudinea ca va exercita grija corespunzătoare asupra ei, nu judec, nu am dreptul si nu am de gand sa fac asa ceva, pur si simplu nu mai vreau sa sufăr, ma doare, sunt distrusă emoțional și mi-e teama ca nu imi va mai ajunge timpul eternității sa imi revin complet, singură, fără o persoana care sa imi panseze rănile.