Imposibila

Capitolul 25

Cam cât de mult ar trebui sa dureze sa isi dea cineva seama de absenta noastră? Simt cum pereții liftului se strâng din ce in ce mai tare și ca raman fara aer.
Din câte se poate ușor observa pana de curent nu a fost remediată, bineînțeles că părinții mei au pus becuri pe baterii pentru orice eventualitate, deci nu sunt foarte sigură ca au observat prea multe persoane ca s-a produs o pana de curent.
Nervii mei sunt întinși la maxim, nici prezența lui aici nu ma ajuta, de aproximativ o ora sunt închisă într-o cutie mica de metal și nu am idee cum ar trebui sa ies.
Ma plimb de la un perete la altul in încercarea de a ma convinge ca nu se strâng pereții de metal, strigătele de ajutor sunt total inutile având in vedere ca muzica se aude prea tare prin boxe.
Dylan...nici macar el nu mi-a observat lipsa, Sara? Nimeni?
Mă impiedic de materialul rochiei ce imi acoperă picioarele, dar mana lui imi prinde talia și ma așează pe jos.

-Ar trebui sa te calmezi!
Nervii mei întinși oricum la maxim mai au foarte putin și ceadeaza, nu ar fi fericit daca s-ar intampla asta, promit.

-Tu nu-mi spui mie sa ma calmez!
Ma rastesc la el, desi nu cred ca strig in partea in care se afla, fac un pas in fata si convingerea mea fost confirmată cand mâinile mele ii ating pieptul acoperit de materialul fin al cămășii.
Imi retrag mâinile ca arsa și fac câțiva pasi in spate, cât imi permite spatiul, râsul lui umple liftul și nu imi pot da seama ce este atât de amuzant.
Deși sacoul lui încă imi acoperă spatele frigul persista și teama ca ma voi raci chiar acum nu ma liniștește.
Ma las ușor în jos cu spatele lipit de peretele din metal al liftului și respir exasperata.

-Vom ieși de aici!
Ce drăguț din partea lui ca încearcă să mă liniștească deși nu prea ii reușește.

-Mi-e frig, și nu înțeleg cum nu ne-a sesizat nimeni pana acum lipsa.
Imi las capul pe spate si privesc tavanul, de fapt privesc spre locul unde se presupune că ar fi tavanul, nu pot vedea nimic ,liftul este scufundat în întuneric datorită penei de curent.
Se așează lângă mine și își pune mana după talia mea, tresar de parca mâna lui mi-ar arde pielea și ma dau la o parte.
Își retrage mâna si răsuflă brusc.
Ma ridic din nou și ma deplasez din stânga în dreapta, ma întorc și ma lovesc de el, cazand peste el, izbucnesc în râs lasandu-mi frustrarea și nervii sa iasa printr-un  ras haotic.
Rasul lui ma acompaniază și nici macar mâna lui ce strânge puternic talia mea nu pare sa ma deranjeze in vreun fel.
Luminile se aprind și parca o găleată cu apă rece ma lovește la propriu in cap, fețele noastre sunt la câțiva centimetri distanța, corpurile noastre sunt lipite, iar respiratia mea blocată.
Imi asez mâinile pe pieptul sau pentru a ma ridica, de îndată ce asta se intampla usile liftului se deschid și primul lucru pe care il constat este îngrijorarea ce ii acoperă chipul lui Dylan, vinovăția ma lovește din plin.
Ies grăbită din lift și asez sacoul pe unul din scaunele aflate aproape de lift.

-Olivia, așteaptă!
Vocea lui James ma face sa încetinesc, dar după o secundă încep să alerg prin mulțimea de oameni care au asistat la spectacol.
Ajunsă în capătul celălalt al începerii, il astept pe Dylan și ma napustesc in bratele sale, ma strânge puternic la piept și imi sterg lacrima formată în colțul ochiului meu drept.

-Esti bine? Olivia, spune ceva!
Imi sopteste la ureche in timp ce mâinile lui se plimba de-a lungul spatelui meu.

-Nu, sunt bine, nu s-a întâmplat nimic, doar voiam sa ies cat mai repede de acolo.
Zâmbesc in încercarea de a-l calma deși conștientă fiind ca zâmbetul meu este mai fals decat al lui.
Își unește buzele cu ale mele si ma strânge mai puternic in brate.

-Te iubesc, Olivia!
La auzul cuvintelor sale încremenesc, privirea imi cade pe James ce stă la o distanță de doar câțiva pași de locul în care ma aflu in bratele altui bărbat.
Imi ascund fata in sacoul sau si rostesc încet un " și eu" slab, ca raspuns la afirmația sa.
De ce ma simt atât de vinovată? Nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic, dar totusi ma simt penibil in bratele lui Dylan, simt ca si cum as fi facut ceva gresit.
Ridic privirea și James se afla inca in acelasi loc, ma asez pe scaunul ce aparține unei mese în timp ce Dylan a insistat să imi aduca ceva de băut.
James se apropie de masa lângă care mă aflu și se așează în fata mea, de parca astepta momentul sa plece Dylan pentru a se apropia de mine.
Întorc capul și imi mușc buza pentru a nu face o scena, oameni ăștia nu s-ar sătura sa fie spectatori la izbucnirea mea nervoasă.

-De ce ai fugit asa?
Cuvintele lui nu au niciun efect asupra mea, dar mana sa ce o atinge pe a mea, da.
O retrag ca arsa și privesc în jur pentru a ma asigura ca nu a vazut nimeni gestul stupid pe care l-a făcut.

-James, nu trebuia sa se întâmple nimic din toate astea, de fapt nu s-a întâmplat nimic.
Privirea sa înțelegătoare și calmă de acum câteva secunde pare complet pierdută.
Dylan se întoarce si se așează lângă mine saruntandu-mi obrazul drept, sigura fiind ca gestul său s-a datorat doar prezentei lui James lângă noi.
Beau o gura mare de apa din paharul adus de el si imediat cum asez paharul pe masa ma ridic și cu pasi mărunți ma îndrept spre ieșire, vreau sa merg acasa.
Dylan ma prinde din urma și ma strage in brate.

-Vreau să merg acasa, Dylan!
Imi scufund capul in cămașa lui îmbibată în parfum.

-Sa mergem atunci.
Încuviintez și după ce degetele noastre se unesc pornim impreuna spre masina.

Buna!

Inca un capitol😂
Cred ca e enervant sa vedeti atatea notificări cu actualizarea acestei cărți, dar sper ca va place in continuare😊