Imposibila

Capitolul 7

Scaunul propriei masini nu putea fi mai inconfortabil de atât, astept de mai bine de două ore...nici macar eu nu stiu ce mai astept, vreau doar sa stiu cine mi-a luat masina si sa merg acasa.
Incerc sa ma fac mai comodă, dar încercările mele sunt zadarnice, ma simt de parca as sta pe beton, poate așteptarea ma irita cel mai tare.
Geamul e lasat ușor jos pentru a putea intra aerul, ma simt de parca as fi înghesuită intr-o cutie mica fără găuri pentru a intra oxigenul necesar.
Florile de lângă restaurantul în a cărui mica parcare se află mașină mea, răspândesc o mireasmă minunata, parca ademenidu-te inautru sau macar mai aproape pentru a le putea mirosi.
Câțiva pași ma readuc cu picioarele pe pământ și ma fac mica în scaun cand se apropie, portiera este încet deschisă, si pun pariu ca singura emoție care imi traversează acum chipul este uimire.
Tom stătea în fața mea cu ochii mari și gură întredeschisă, probabil încercând să scoată vreun cuvant dar pare blocat.

- Ce naiba...hotărasc ca e momentul sa spun ceva si sparg liniștea dureroasă dintre noi.

-Olivia. Singurul cuvant pe care reușește să îl scoată pe gură, cel puțin stiu ca imi știe numele si ca poate vorbi.

-Da, cam asa ma numesc de o vreme!
Spun încruntată si cu privirea atintita pe fata lui care pare din ce in ce mai uimită, cred ca daca nu o las mai usor o sa lesine.

-Ce cauti aici?
Asta-i bună! Eu ce caut aici? Zice cel care mi-a furat mașina, capul meu incepe sa ma doară si incerc din răsputeri să nu ma napustesc asupra lui pentru ai împărți cateva lovituri minunate pentru întrebările stupide care îi părăsesc cavitatea bucala.

-As putea sa te intreb acelasi lucru, dar sunt mai buna si ma rezum doar la a te întreba ce naiba cauta mașina mea aici?
Tonul meu trădează exasperarea mea, mai mult decât ar fi necesar, furia imi clocoteste, iar inima aproape o ia la goana.

-Am avut nevoie de ea, nu ai răspuns la telefon, si eram pe cape sa ti-o duc inapoi de îndată ce terminam aici, eram sigur ca vei sta mai mult.
Zâmbește inocent si isi muta mână la ceafă frecând ușor.

-Tom, eu stau aici de două ore aproape trei chiar, drumul pe care l-am făcut aici e aproape de o oră, până acum sunt patru ore, si indiferent cat ar fi fost ceasul cand ai hotărât ca imi e mai bine fără mașină, de ce ai crede că as sta mai bine de patru ore într-o cafenea? De ce?
Pun accent pe ultima intrebare, tipand-o.

-Imi pare rau, nu stiam ca termini atât de repede.
Vinovăția se poate citi pe fata lui, dar nu ezita sa isi arate si amuzamentul.

-Nu,normal ca nu, probabil ca te astepti sa innoptez acolo, sau asa ceva.
Pufnesc nervoasă în timp ce imi mut privirea de pe fata lui care acum ma scoate din minti.

- Bine, sti ce? Imi pare rau.
Baietas, nu te aprinde asa, nu cred ca ți-am dat dreptul sa scoti un cuvânt.
Imi spun în gând sperând că va intelege sa o ia mai usor.

-Era foarte drăguț din partea ta, un adevărat cadou, daca puneai o plansa imensă pe locul în care imi parcasem mașina în care explicai foarte elegant motivul tau atât de întemeiat pentru care ai luat-o. Sunt foarte sigura ca aceasta treaba, care nu mai avea amânare, nu ai aflat-o cu cinci minute înainte!
Rămâne fără cuvinte si nu încetează să mă sageteze cu privirea, încercând parca sa ma liniștească, dar îi arăt eu calmare imediat daca se mai uita mult cu privirea aceea la mine.
Imi întorc privirea si sub scaunul din dreapta atenția imi e căpătată de ceva strălucitor, il iau în mână râzând isteric si il analizez cu amănunt, mi-am dat seama ce treaba importanta a avut.

-Hmmm...intersant!
Mormai analizând în continuare obiectul din mâinile mele.

-Olivia, nu e ceea ce pare!
Face ochii mari și vocea îi devine putin speriată.

- Nu stiam ca mi-a crescut piciorul cu două mărimi peste noapte.
Spun parca ignorandu-l, îi arunc pantoful cu toc inalt la picioare și o voce pitigaiata se apropie din ce in ce mai mult de locul în care ne aflăm.

-Iubitule, mi-am uitat pantoful la tine in maisna, probabil cand mai luat în brațe mi-a căzut si...
Își mută privirea spre mine si isi înghite cuvintele, îi fac cu mână și zâmbesc încurajand-o sa continue.

-Eu sunt Olivia Smith, fosta lui iubită!
Spun totul cu un zâmbet impecabil pe buze, Tom face ochii mari de uimire, o...dar nu se aștepta ca mai sunt iubita lui dupa toate astea sau se aștepta?

-Olivia, nu fa asta te rog, a fost o greșeală, imi pare rau!
Spune încercând din răsputeri să îi cada o lacrima pe obraz, ar trebui să se oprească am impresia ca are nevoie la baie si o criză de ras e foarte greu de controlat.

-O greseala? Pufaie fata blondă, incruntandu-se, dar cand ne-am cunoscut acum cinci luni, nu a fost o greșeală?
Analizez cuvintele spuse de fata de lângă Tom, si imi dau seama ca el ma înșală de mai bine de jumătate din perioada totală în care am fost impreuna.
Ma pufnește râsul, si închid portiera.

-Olivia, ce faci?

-Plec, ce ti se pare ca fac?
Intreb încă amuzată și sub efectul incercarii mele de a nu părea afectată.

- Cum adică pleci?
Întreba simtindu-i-se o urmă de teama în glas sau poate doar incearca sa para speriat.

-Cu masina, nu e evident?
Spun fără vreo expresie, în timp ce introduc cheia în contact. Maine, te rog sa vi între orele 14-15 sa iti iei lucrurile, nu voi fi acasa asa ca poti sa iti faci bagajul, si inca ceva sper ca acum vei fi fericit, Tom!
Ii zâmbesc înainte de a porni si accelera, plecând din locul în care se afla fostul meu iubit, paramdu-mi ca aerul devine deja din ce in ce mai insuficient.
Am mai trecut prin asta, l-am iubit, as fi proasta sa neg, o sa imi ia ceva timp sa realizez ce s-a întâmplat pentru că sincera sa fiu sunt in stare de șoc, dar cu siguranță voi fi bine, trebuie să fiu bine.

...

Buna!

După mult timp în care nu am mai postat, am decis ca ar fi cazul sa mai scriu ceva.
Astept parerile voastre, si va urez un an nou minunat! 😊