Imposibila

Capitolul 59

Indiferent de ce va urma, indiferent de cuvintele ce vor urma sa imi părăsească buzele, indiferent de gesturile cu subînțeles sau de mimica chipului meu, totul va lua o întorsătură mai mult sau mai puțin greșită în viața mea.
Simt cum sângele imi fulgeră prin vene, simt cum întregul trup e traversat de curent electric, oricand existând posibilitatea unui scurtcircuit fatal,simt cum lava imi traversează până si ultima celula pătrunzand în cele mai adanci colțuri.
Privirea imi e intetosata, dar refuz sa cedez.
Cuvintele lui nu încetează sa se repete în mintea mea, nu încetează să mă sfâșie exact după bunul lor plac, nu încetează să imi picure otrava peste suflet.
Incerc din răsputeri să alcătuiesc un răspuns coerent întrebării nerostite de buzele lui tremurânde, dar nu pot, nu în timp ce nu stiu ce simt, nu în timp ce inima-mi plânge-n piept de dorul lui, nu în timp ce singurul lucru ce imi menține flacăra aprinsa in suflet e in fata mea.
Rațiunea se zbate din răsputeri să iasă la suprafață și să facă război, ce ar trebui să fac? Cum sa aleg ceva ce imi aduce fericire în același timp cu suferința sfâșietoare? Cum ar trebui să reacționez cand de abia acum am reusit sa realizez cat de multa nevoie are inima mea de a lui, cat de multa nevoie are viata mea de muzica, de melodia inimii lui?
Inchid ochii pentru câteva secunde, simt cum tot trecutul mi se derulează în fața ochilor, saruturi, atingeri discrete pe sub mesele restaurantelor de la periferia orașului inundat de întunericul unei nopți linistite de vara senină,cuvinte cu subînțeles, sentimentele inegalabile de alte suflete ce au apărut în viețile noastre la un moment dat.
Nu stiu, oamenii merita a doua șansă? Merita sa iti pui inima din nou pe tava în fața unui om care a scăpat tava deja? Merita sa riști sa fii din nou sfasiat din pricina propriilor sentimente? Merita sa iubesti un om ce a profitat candva de inima ta?

-Eu...nu...
Atat reusesc sa articulez până gâtul imi e secat si simt cum lichidul nu mi-a mai traversat tubul digestiv de secole, înghit în sec si cu toata puterea pe care o dețin incerc sa continui:

-Eu...nu...Eu nu te mai iubesc, James!
Întreg trupul imi arde si minciuna ma sfâșie, ma destramă încet, dar asta e cel mai bine, unii oameni pur si simplu nu sunt sortiți sa fie împreună, pur si simplu drumurile vieților lor nu se intersectează în vreun punct, dar doare, la naiba, doare al naibii de tare sa stii ca omul pentru care ai face orice pleaca de lângă tine din cauza orgoliului tau.
Mi-e frica sa ii ofer a doua șansă, nu, de fapt mi-e frică să imi ofer mie a doua șansă, poate mi-e pur si simplu frică să iubesc din nou, știind că el e singurul care imi poate distruge si repara inima in doar cateva secunde. Reusesc sa ridic privirea spre chipul lui si un fior imi traversează șira spinării, ochii săi de un albastru cutremurător imi fulgeră inima, are privirea de gheață și fata lipsită de vreo expresie, simt cum lacrimile nu mai au mult si ii inteapa ochii, dar sunt absolut sigură că nu va ceda, nu în fața mea.

-Am sa te rog sa o spui cu mai multa convingere, macar tu sa te crezi, daca eu oricum nu o fac!
Furia imi întunecă privirea, consideră că tot ce se intampla in acest nenorocit salon e doar o glumă, dar nu stie cat de aproape e inima mea sa cada in abisul nesfârșit de umbrele întunericului nemărginit, nu stie cat de aproape sunt sa renunț.

-Pleaca, James, nu te mai iubesc, numai simt nimic cand pielea ta face contact cu a mea, numai simt nimic cand cuvintele tale imi lovesc inima.
Rațiunea e in razboi cu amalgamul de sentimentele ce se abate asupra sufletului meu, învingătorul încă nu se poate presupune, dar tare as paria pe prima variantă.
Incerc din răsputeri să mă sprijin pe coate pentru a încerca oarecum sa nu par atât de slaba in ochii lui, dar esuez lamentabil, am iertat tot tuturor oamenilor ce mi-au produs doar durere,am încercat să trec peste de mult prea multe ori pentru a fi considerat normal, e de ajuns, inima mea a suferit suficient, eu am suferit suficient, distrugerea mea a fost alimentată chiar de mine, de propriile-mi sentimente, e de ajuns, iert, dar nu uit, nu pot sa uit ceva ce încă imi face ochii sa verse lacrimile propriei inimi, nu pot sa uit ceva ce imi reapare în minte și în fața ochilor în fiecare zi din ultimii 5 ani ai vieții mele, nu pot sa uit ceva ce nu mi-a adus decât durere, nu pot sa uit aceea zi, acel filmuleț.

-Nu pot, James, simt cum imi fuge pământul de sub picioare, simt cum inima imi stinge viata din vene, numai pot, si sincer nici nu mai vreau, am obosit sa astept după ceva ce nu se va întâmpla niciodată.
Am reusit sa dau cuvânt gândurilor ascunse într-un loc bine păzit al minții mele, sa spun ce simt fără să ezit, sa spun cat de tare ma macină durerea, fără sa mint ca sunt bine, când de fapt urletu-mi surd imi inundă mintea.

-Olivia, eu...
Chipul ii este brazdat de o urma de confuzie, de mila, de compătimire, poate chiar de umilință.

-Nu, James, nu am nevoie de mila ta, nu am nevoie de mila nimănui, am nevoie doar de puțin timp să imi revin,sa devin femeia din fetița pe care propria mamă a învățat-o ca uitarea intenționată a unor fapte,ca iubirea oarba distruge suflete. Acum te rog, pleaca! Departe de mine, departe de inima mea.
Nu reusesc sa deslusesc ce sentiment îi domina mai mult trupul, dar reusesc sa vad ca inima ii plânge durerea, deși un zâmbet mic ii brazdeaza chipul.

-Voi pleca, dar sa nu iti treaca prin cap ca voi renunta, ca voi renunta la femeia pe care o iubesc doar din cauza tampeniei ei de orgoliu,pentru ca nu o voi face, nu voi renunta până nu vei recunoște ca inima ta poate aprinde viața în trup doar lângă a mea.
Împinge scaunul ușor spre peretele îmbrăcat de geamul acoperit de perdeaua groasă ce permite ușor aerul rece sa se strecoare în încăpere, si se ridică încet, nedezlipindu-si privirea de la chipul meu.
Înaintează cu pași mici spre usa salonului si întoarce ușor privirea ,atinge usa si se intoarce ușor pentru a-mi vedea cat mai clar chipul.

-Nu uita de promisiunea mea!
Zâmbește ușor și părăsește încăperea invaluind-o în confuzie, ma încrunt ușor și nu durează mult până gândurile mi se pun în ordine si reusesc sa inteleg la ce făcuse referire cuvintele rostite de buzele sale și de îndată realizez cata gravitate a căpătat întreaga situație.

Buna!

Am revenit oficial după enorm de mult timp!😊
Nu am nicio scuza plauzibilă pentru pauză luată, poate doar timpul extrem de limitat pe care il dețin în ultima vreme, dar stiu ca asta nu e o scuză,oricum imi cer mii de scuze pentru lipsa mea de aici, dar am revenit si voi incerca sa postez cat mai des pentru ca asta e ceea ce imi place si cand iti place ceva nu il poti lasa asa pur si simplu in voia sorți!
În schimb, vreau sa va multumesc din toată inima pentru susținere, nici nu aveti idee cat de important e pentru mine ca va am lângă mine, deși nu postez in mod regulat.❤❤❤
Tot ce pot spune despre următorul capitol e ca va sosi săptămâna aceasta, sper ca va plăcea, până atunci sper sa va bucurați de acesta!😚😊❤