Imposibila

Capitolul 28

Privesc pe geamul acoperit de materialul subțire și transparent masina ce ne așteaptă de cel putin 10 minute.
Insfac între degete geamantanul și cobor scările încet, urmată de Dylan care de dimineata nu a avut cea mai bună stare.
Privirea mea încruntată il priveste pe trădător aflat în celălalt capăt al camerei impreuna cu trădătoarea, eram absolut sigura ca si ea a avut de aface cu invitatia lui James.
Imi piere tot cheful de mersul in excursie, stiu ca e penibil sa simt asta din cauza unei persoane care numai insemna nimic pentru mine, dar nici Dylan nu pare prea împăcat cu ideea.
Trântesc ușa în urma mea de cum am iesit toti din casa.
Parinti mei s-au hotărât ca ar fi mai bine sa nu vina cu noi,și și-au făcut propriile planuri de sărbători cu părinții Sarei, foarte inspirată idee, având în vedere că nu stiu cum voi reactiona la vederea lui James plimbandu-se in fata mea timp de două săptămâni asa ca nu ar fi foarte bine ca părinții mei sa ma prindă într-o criză minunata de nervi.
Liniștea apăsătoare ma doare pe mine, as vrea sa zică cineva ceva, orice, doar sa nu mai fie tăcere.
Aerul devine insuficient și stransoarea lui Dylan se simte din ce in ce mai arzătoare, corpul meu parca respingându-i apropierea.
Sara isi întoarce privirea rugatoare de iertare spre mine. Un zâmbet imi conturează buzele și imi dau ochii peste cap. Nu pot sta supărată pe ea, deși merita cu vârf și îndesat, am impresia ca mai multă vina are Lewis decat ea.
După insistențele Sarei, Lewis trage masina pe dreapta și aceasta face schimb de locuri cu Dylan care cu greu i-a dat drumul taliei mele.
Liniștea este spartă de muzică ușoară provenita de la radioul masini negre a lui Lewis.
Tensiunea din aer dispare din ce in ce mai repede pana aerul numai e amestecat deloc cu frustrare, zâmbetul imi devine sincer la privirea copacilor ce se pierd în depărtări cum se pierd și amintirile in trecut.
Cerul este traversat de o dungă lungă si multicolora, soarele părăsește cerul într-o explozie de culoare și se lasă încet mâncat de munți, lăsând luna sa domnească peste lume în întunericul nopții.
O ușoară stare de oboseala imi cuprinde trupul și pleoapele nu vor sa mai stea prea mult deschise, noaptea trecută nu am închis niciun ochi, eram atât de furioasă încât mai aveam putin si reuseam minunata performanță de a scoate fum pe nări.
Imi întorc privirea și fața imi este luminată de un zâmbet, eu și Lewis suntem singurii care nu au fost purtați in lumea viselor, ar fi tragic însă ca Lewis sa fie de altfel.
Mă priveste prin oglinda retrovizoare și il vad zâmbind cald.
Imi las capul in spate ușor și le dau voie pleoapelor sa se închidă pentru a putea ajunge în lumea viselor.

...

Un zgomot ciudat ma face sa ma încrunt, deschid ochii încet și privesc în jurul meu,masina pare blocată în timp ce o mulțime de șoferi deschid gura pentru a rosti cuvinte nu tocmai drăguțe.

-Ce se întâmplă?
Vocea mea denota surprinderea și imi frec putin ochii pentru a dispărea stare de oboseala pe care corpul meu o resimte.

-Au loc lucrări de remediere la nivelul autostrăzii.
Privesc confuză pana reusesc sa imi revin din starea ciudata din cauza trezirii bruște din somn și încuviintez încă încruntată.

-Cat de mult poate dura o astfel de remediere?
Vocea Sarei îl face pe Lewis sa tresara si sa privească în direcția ei cu o încruntătură demnă de marile scene.

-Sa speram ca vom ajunge în câteva zile.
Râsul lui Lewis inundă masina într-un sunet melodios care se aseamănă cu cel al unui măgar, fără dar și poate ca sunt încă supărată pe el.
Sara ma priveste total terifiata, o inteleg, stiu ca vrea sa ajunga si sa doarmă în patul ei moale ce o așteaptă in loc sa stea pe bancheta din spate a mașinii fratelui meu.
În cele din urmă masina capătă o viteză decentă pentru întrecerea unui melc.
Râsul meu se aude puternic la vederea tuturor oamenilor stresați ce dau vina pe autorități pentru inutilitatea lor de a rezolva probleme in scurt timp.
Dylan pornește radioul și piesa mea preferată imi gadila urechile in cel mai deosebit mod posibil.
Încep să fredonez pana ce simple mormaieli sunt transformate în versurile ce se aud peste linia melodică.
Sara mi se alătură și un minunat duet se formeaza pe bancheta din spate a mașinii, spun minunat pentru ca Lewis și Dylan au început de ceva timp sa isi tina urechile acoperite in timp ce oprirea rasului lor pare o cerere prea mare pentru a putea fi împlinită.
Mașinile au început să se deplaseze încet cu rezolvarea problemei respective.
Suntem din nou în mișcare, iar asta e un prim pas foarte bun, având în vedere că în ultimele 2 ore am stat in același loc.
Cunosc acest drum foarte bine, acum mult timp acesta a fost drumul pe care il parcurgeam in fiecare săptămână, noi eram in timpul copilăriei mai mereu la cabana părinților Sarei.
În îndepărtare se vede o cabana mica,zâmbetul imi apare involuntar pe chip și privesc oamenii pe care îi am in jur, nu pot sa nu fiu recunoscătoare pentru tot.
Motorul mașinii se opreste și privirea imi cade pe minunata cabana de lemn acoperită cu o subțire pătura de zăpadă albă ca laptele.
Deschid portiera și fac primii pasi prin zăpadă nu de mult așternută pe pământ din văzduh.
Cabana arata exact cum mi-o aduceam aminte, cu geamuri bine definite de omatul alb, cu usa de un maro închis și cu mulțimea de capaci ce il înconjoară de jur împrejur ca un scut protector.
Este de-a dreptul minunat, parca ne e teama sa intram, ne-am oprit toti pe mica terasa in fata usii ce deschide calea spre interiorul cabanei, privind in jur.
Mirosul de brad și aerul proaspat impanzeste zona, transmițând o incredibilă stare de bine.

Buna!

Încă un capitol😊
Astept păreri ☺