Imposibila

Capitolul 67

Aerul proaspăt de ianuarie ma izbeste puternic, s-a sfarsit inca un an, s-a pus punct dupa inca un capitol al tumultoasei vieți,s-a incheiat un nou vers al poeziei sufletești.
Privesc in jur, totul are o o intensitate mai puternică, totul imi pare desprins dintr-un scenariu, verdele crud si palid al copacilor si zapada ce atarna de acoperișuri, uneori, in viata, ai nevoie de unele clipe care sa iti reaminteasca cat de norocos esti ca trăiești, ca ai ocazia sa te trezesti în fiecare zi, lăsând ochii inundati de lumina.
Pășesc încet spre locul în care se află masina lui James si privesc din cand in cand in spatele meu doar pentru ai vedea zâmbetul, pentru a-i vedea sufletul pierdut în ochii răpiti de furtuna dezlănțuită.
Deschid portiera si ma asez pe scaunul din dreapta șoferului, închid ochii si inspir adanc, simt ca sunt pe cale să iau parte la cel mai devastator drum.
Introduce cheia în contact de îndată ce închide portiera în urma sa, ma priveste, dar imi întorc capul brusc ce imi remarc bătăile haotice ale inimii în propriul piept.
Copacii se pierd în trecut, în depărtare, în necunoscut la fel cum se pierde totul la un moment dat de-a lungul existenței, nu imi dezlipesc privirea de la geamul ce imi ofera cea mai frumoasa priveliște a ceea ce a fost, ceea ce este si ceea ce va fi cândva, lumea va fi în curând inundată de întunericul noptii luminat de stelele ce spun povestea sufletului meu.
Drumul pare nesfârșit, tensiunea ce îmbracă pereții mașinii sale, ma copleșește, tăcerea timpului ma răpune, pur si simplu a rămas mut în fața inimilor noastre.
Muzica inundă masina si imi întorc puțin privirea, ochii ii sunt concentrati la drum, dar simt ca neliniștea i-a pătruns si lui în inima, reusesc sa remarc incertitudinile ce il înconjoară din toate părțile si nu ii permit macar pentru câteva secunde conturarea sufletului în liniște.
Nu incerc sa imi dezlipesc privirea de la cerul scufundat în tăcerea pe care inimii mele nu îi e dat sa o înțeleagă, privesc doar cum noaptea se îmbină în fiecare părticică expusă a vieții și il acopera în neștire, il lasa lipsit ,parca, de substanță.
Drumul pare nesfârșit, niciunul nu are curajul sa permita buzelor sa rotească cele mai mari temeri ale sufletului încărcat de greutatea dorului ce ne sfâșie pe amândoi de prea mult amar de vreme, tensiunea ne răpune si ne face vulnerabili sub presiunea timpului ce trece nemilos pe lângă, printre noi.
Intorc ușor privirea, ii privesc chipul lipsit de vreo expresie, ii simt inima dornică de a sparge cutia toracică și de a fugi departe de haosul ce o invită la războiul inevitabil,pot simtii cat ii e de greu sa nu scoată un cuvânt,dar il inteleg, sunt în aceeași situație, dar din nefericire acest orgoliu a distrus mai multe povești decât a distrus orice altă bătălie lăuntrică, nu stiu ce as putea spune pentru a-mi liniști inima ce imi zdruncina pieptul, ochii ii sunt fixați pe drumul ce se îngustează în întunericul ce a învăluit autostrada acum ceva timp, stele se insiruie pe cerul îngropat si supus luminii lunii, mâinile ii strâng cu putere volanul si buzele îi sunt întredeschise.

-Te iubesc, Olivia!
Reusesc sa descifrez,deși la început imi pare doar o șoaptă îndepărtată, o iluzie creată pentru a-mi ademeni inima in hăul umbrit de necunoscut,doar niste sunete menite a-mi reaprinde flacăra sufletului stinsă de prea mult timp din cauza dorului sfasietor ce imi pulsa în vene suferința.
Franeaza brusc si trage de volan, drumul se îngustează si autostrada se pierde în spatele nostru.

- Ce faci? James,unde mergem?
Tonul vocii mele este mai ascuțit decât planuiam sa fie, il privesc terifiata deși inima nu-mi resimte teama falsă pe care incerc sa o impun pe scena propriei vieți, ma simt mai în siguranță decât am facut-o vreodata.
Masina opreste brusc si in fata noastra se întinde pe o suprafață semnificativă orasul scufundat în lumina lunii, a stelelor, a vieții, liniștea domina aerul, iar vântul leagănă în cel mai frumos vals crengile înghețate ale copacilor pregătiți pentru renașterea primăverii, expir aerul pe care îl ținusem inconștient în plămâni si deschid portiera, totul imi pare un vis din care nu vreau sa ma trezesc, nu acum cand inima simte din nou revenirea la viata de care până acum a fost privată.
Zâmbesc involuntar la măiestria peisajului ce imi impaienjeneste inima, cuvintele imi sunt blocate si strâng ușor paltonul pentru a nu pătrunde aerul rece sub hainele mult prea subtiri pentru aceasta vreme capricioasă de început de ianuarie, il privesc încet,poate temătoare ca in orice secunda totul se poate termina, închide portiera în urma sa si se apropie cu pasi marunti, nesiguri de locul în care ma aflu, il privesc si nu reusesc sa scot vreun cuvânt, imi simt inima bătând haotic în pieptul ce se ridică mult prea repede pentru a fi normal.
Singurele cuvinte pe care buzele lui le-a rostit în spațiul tensionat din masina mi se învârt în suflet, gândurile imi sunt întortocheate si nu am nici cea ma vagă idee cum sa le descalcesc, privesc orașul,întreaga lume, propriul suflet,incerc sa caut răspunsuri în cele mai ascunse cotloane ale inimi desfigurate de prea multa iubire ce cândva o readuse la viata, iar acum o lasă pustiita în propria-i suferința.
Liniștea conturează haosul ce ne amageste pe amândoi, nu avem curajul sa spunem vreun cuvânt știind cat poate valora un singur sunet, suntem atât de rapusi si goi în fața propriilor sentimente ce ne tin in viata încât ne e teama de puterea lor, suntem vulnerabili în fața inimilor noastre puse pe tava pentru a forma întregul dupa care tanjesc după atât amar de vreme.
Mana sa face contact cu spatele meu acoperit de paltonul mult prea subtire pentru a-i tine atingerea departe de sufletul meu,tresar ușor și imi întorc privirea spre el, zâmbetul îi luminează chipul și nu ratez sa observ satisfacția ce ii îmbracă trăsăturile în noaptea așternută peste noi,zâmbesc slab si incerc sa ma îndepărtez încet, nu ma pot lasa prada emoțiilor, nu acum cand nici măcar nu stiu ce e mai bine pentru propria-mi inima, biletul ce imi rezerva zborul de duminică dimineață spre Anglia nu imi conferă liniștea pe care o asteptam, nu stiu ce e bine sau ce ar trebui să fac, evenimentele din ultimele săptămâni mi-au răscolit întreaga existența si nu stiu cum sa gestionez atât de multa emoție pură ce mi-a îmbrăcat din nou viata in...viata.

-Trebuie să vorbim, James!
Reusesc sa articulez de îndată ce simt ca tensiunea instalată între noi ma sufocă.

-Te ascult!
Situația e mult mai serioasă decât lasă tonul sau de inteles, nu cred ca înțelege ce e in joc, e mai mult decat doua suflete puse pe tava fiind pregătite pentru războiul inevitabil, sunt viețile noastre, sunt existentele noastre în joc, e iubirea noastra in acest joc stupid.

-Eu voi pleca, duminică dimineață imi decolează avionul, surprind cu ușurință furia ce ii controlează deodată trupul, dar continui: nu pot da inapoi, trebuie să continui facultatea ,James, nu stiu ce s-a întâmplat, am aruncat amândoi cuvinte în vânt, am destăinuit cele mai aprige secrete ale propriilor suflete, dar nu pot, imi pare rau, nu pot...
Cuvintele imi sunt întrerupte de buzele sale ce se contopesc în cel mai frumos dans cu ale mele, scriu cea mai frumoasa poveste pe inimile noastre ce așteaptă deznodământul întârziat al acestui haos continuu.
Mâinile sale imi înconjoară talia si ma aduc mai aproape de trupul sau ce emana căldură necesară inimii mele, imi infasor mâinile dupa gâtul sau si imi lipesc fruntea de a sa, totul în jur pare pus pe pauză, simt cum întreaga lume e martora iubirii pe care o emana corpurile noastre, simt cum până si stelele se opresc din a lumina lumea pentru a surprinde fiecare clipa pe care o extrag din sufletele noastre si o memorează pentru eternitatile următoare, simt cum inima mea si-a gasit din nou, acum, aici, departe de tot stresul cotidian, sub lumina ce ne pătrunde în cea mai adâncă parte a ființei, perechea după care tanjea si de care ii era al naibii de dor.

-Dar eu pot!
Ma priveste în ochii si intreaga lume se prăbușește peste mine, ochii săi, de un infinit ocean de viata, ma privesc rugatori, plini de emoția regăsirii părții lipsa a sufletului spart in bucăți la sfâșietoarea despărțire de acum nici nu mai conteaza cat timp, imi mușc buza de jos si tot ce pot face pentru a servi ca răspuns sunt brațele mele ce ii înconjoară trupul si chipul care se lipește de pieptul sau acoperit de materialul fin al paltonului pentru a-i asculta bătăile ritmice ale iubirii ce ii bate în piept.

Buna!

Am revenit cu un nou capitol!
Sunt foarte fericita sa va anunt ca voi incerca sa postez mai des, acum ca problemele de sănătate s-au estompat, voi face tot posibilul sa revin cat mai curând.
Sper sa va placa si astept parerile voastre!😋
Va multumesc din suflet pentru toată susținerea!😚😍❤😊