Imposibila

Capitolul 10

Somnul imi este tulburat de micile firicele de lumina care străbat încăperea prin geamul mare al sufrageriei, incerc sa ma ridic, dar corpul imi este cuprins de o durere insuportabilă, deci se pare ca nu a fost un coșmar, a fost cat se poate de real.
Fragmente din noapte trecuta imi apar în minte, rascolindu-ma din nou, a dat în mine, m-a lovit cu sânge rece, fără să îi pese ca inca o lovitură ar fi putut fi fatala, si nu, nu exagerez, nu am nevoie de o oglindă ca sa imi dau seama de vânataile care imi conturează atat chipul cat și corpul.
Sunt amortita si ametita, imi caut telefonul cu privirea si de îndată ce il zăresc realizez ca aceasta zi se îndrepta în spre mai bine, zace facut țăndări datorită crizei mele de azi noapte, nici nu vreau sa stiu de cate ori m-a sunat Sara, nu mare mi-ar fi surprinderea daca ar fi anunțat poliția, incep sa zâmbesc la acest gând dar încercarea imi eșuează, fiecare mișcare sau mimica a fetei pe care o fac ma doare.
Ma sprijin de măsuță si ma trag până reusesc sa stau pe propriile picioare, iau telefonul fix, care spre surprinderea mea chiar imi e de folos acum, formez numarul Sarei pe care nu am cum sa nu il stiu, e un fel de număr de urgență, ori ce problema as avea un apel si se rezolva.
După un ton care aproape ma surzezte, vocea prietenei mele se aude de la celălalt capăt.

-Olivia? Tu esti?
Vocea ei trădează mai mult decât îngrijorare, teama si oboseala.

-Dar cine altcineva te mai suna de pe un telefon fix?
Intreb încercând să par amuzată și sa maschez într-o oarecare măsură icnetele de durere care imi scapa de fiecare dată când fac o mișcare brusca.

-Doamne iti multumesc ca e bine, esti nebună, femeie?! Am crezut ca ai pățit ceva, 'de ai sti tu' un zâmbet mic imi scapa, nu suni un om la miezul nopții iar dupa îi închizi, am fost speriată, si îngrijorată, esti conștientă că dacă nu sunai în acest moment, avionul decola in zece minute, iar eu eram în fața ușii tale aproximativ in trei ore.

Piciorele nu imi rezista si fara sa apuc sa ma prind de ceva, ma lovesc de podea, telefonul imi cade din mână și lacrimile își fac din nou aparitia.
Imi strâng piciorele cu greu la piept și continui să plâng, un ciocănit slab se aude si nici macar nu incerc sa ma ridic, strig un intra cât de tare pot, deși sunt convinsă că a sunat mai mult ca o șoaptă, iar daca acel cineva dincolo de usa nu are cumva un auz super dezvoltat, slabe sanse sa ma fi auzit.
Sunt slăbită, poate lipsa de mâncare completează motivul stării mele, nu am mai mâncat ceva consistent de două zile, iar băutura de aseară cu siguranță nu m-a ajutat prea mult, de celălat lucru nici nu mai zic.
Ma târăsc cu greu până la usa si ma ridic astfel încât să pot apuca manerul, o deschid si doi ochi mari se uita speriați la mine.
Încerc să spun ceva dar ajung din nou inapoi pe podea, intra in casa si ma ridică în brațe ducandu-ma pe canapea.
Se uita la mine așteptând să îi explic ce s-a întâmplat, dar ce nu stie el e ca eu nu sunt in stare sa vorbesc despre asta acum.

- Ce naiba s-a întâmplat aici?
Vocea lui calda pe care o auzisem de cele mai multe ori, acum pare puternică și îngrijorată.

-Nimic!
Mormai mai mult pentru mine.
Buzele imi sunt uscate si abia pot scoate un cuvânt fără efort.

-Nimic? Tu glumești?
Dylan ma priveste agitat si isi scoate imediat telefonul din buzunar.

- Nu e necesar, sunt bine!
Cu ultima putere pe care o detin ma ridic pe coate si il privesc amețită.

-Ambulanța va fi aici în curând!
Spune asezandu-se pe canapea lângă mine, mangaindu-mi părul.

-Cine ti-a facut asta? De ce ai permite asa ceva? De ce sunt atât de multe sticle goale de alcool pe podea? Ce e cu mizeria asta? Raspunde, Olivia!
Întrebările lui sunt destinate sa ma scoată din minti pe mine, sunt sigura de asta,la cât de repede a vorbit cred ca am inteles o singură întrebare ceva cu mizerie si cu sticla, ceva de genul asta.
Doi paramedici imi apar în aria vizuală, se apropie de canapeaua pe care ma aflu.

- Ce s-a întâmplat?
Il intreaba pe Dylan care s-a retras într-un colț.

- Nu stiu, asa am găsit-o cand am ajuns!

- Sunteti iubitul ei?
Încerc să ripostez categoric la întrebarea paramedicului dar nu reusesc.

- Nu, sunt colegul ei de la universitate.
Zâmbesc slab, mulțumită de răspunsul oferit de Dylan si ma las condusă de paramedici jos unde ma asteapta o ambulanță.

-Poate veni cu mine?
Intreb arătând cu degetul spre Dylan.

-Imi pare rau, domnișoara, pot veni doar membrii ai familiei.

- Nu iti face griji, o voi suna pe Sara, ne întâlnim la spital.
Da, cam asta e singurul motiv pentru care mi-aș face griji, daca Sara află, cam în trei ore e aici, gata să omoare pe cineva.
Dau negativ din cap dar prea târziu,usile ambulanței au fost închise, iar eu pot sa ma astept la cel mai impresionat interogatoriu peste câteva ore.
Pleoapele îmi devin grele și privirea prea incetosata pentru a distinge obiectele din jurul meu, pleoapele mi se închid încet și cad într-un somn mult asteptat, menit să mă liniștească putin, prea multă agitație pentru mine.

...

Buna!

Imi pare rau pentru întârziere, nu am putut posta mai repede.
Astept păreri și despre acest capitol si va multumesc enorm pentru tot, pentru că citiți ce scriu eu aici si pentru că sunteți minunați.😊