Imposibila

Capitolul 40

-Da a fost.
Spun in cele din urmă cand nervii mei sunt întinși la maxim de întrebările lor repetate și stupide.

-De ce l-ai lasat sa intre?
Ma încrunt și ma ridic de pe canapeaua pe care stăteam acum câteva secunde foarte comod, pana ce ei au hotărât sa imi strice bună dispoziție.

-De unde stii ca l-am lăsat să intre?
Asta a devenit mult prea personal, parca numai e nimeni in aceasta încăpere inundată in exasperare, doar eu și fratele meu.

-L-ai lasat sa intre?
Mai are atât de puțin, prea putin, pana izbucneste, dar nu imi arata pic de slăbiciune, nu vad niciun punct prin care as putea câștiga acest asa zis război, greu ajungi la pace după ce chiar tu ai inițiat războiul.

-Da.
Raspund scurt și parca pun tot disprețul simțit datorita grijii sale excesive, am 22 de ani, pot sa am grija de mine...mai mult sau mai putin, dar pot.
Pufaie exasperat și se plimba de colo, colo prin fata semineului in care focul se unduieste după propria muzica, auzită doar de flăcările sale.

-Și tu? Tu unde ai fost cand a lăsat omul ala in casa?
Arată cu degetul spre James, acestuia accentuandu-i-se starea de nervi pe care a avut-o oricum pana in momentul de fata.

-Chiar el i-a deschis usa!
Zâmbesc ușor și ma reasez pe canapea cu brațele încrucișate, sa nu fiu doar eu cea scufundata in probleme, sa fie si el, și ziceam ca am 22 de ani, da, spun eu cea care da vina pe el pentru toate evenimentele de azi, de fapt, daca e sa analizăm mai bine situația, chiar el a deschis usa.
Lewis se uita la mine si închide ochii pentru o secundă, gândindu-se parca la un discurs frumos pe care sa il prezinte în fata onoratei Instanțe in cazul in care trebuie să recurgă la gesturi extreme daca nu se opresc din a-mi iesi printre buze cuvintele.

- Olivia, ar trebui să îți asumi alegerile, tu esti conștientă de ce ai facut? Ai lasat bărbatul care te-a călcat în picioare la propriu ,sa intre aici! Sunt sigur că rănile tale încă nu sunt complet vindecate, și nu vorbesc de cele interioare.
Ma crispez si imi strâng brațele in jurul trupului acoperit de materialul, acum mult prea subțire pentru mine a bluzei pe care o port.
Imi las privirea în podea și uitandu-ma la un punct fix, ma pierd printre gânduri.
Canapeaua se lasă sub greutatea fratelui meu și brațele sale calde acoperite de puloverul meu preferat de Crăciun pe care i l-am facut anul trecut cadou, imi înconjoară talia, ma las moale in bratele sale încercând sa absorb toată căldura pentru a-mi încălzi din nou trupul ce pare înghețat.
Ochii imi sunt atât de strâns închisi încât ma dor, dar refuz cu vehemență sa ii deschid, refuz sa vad milă și compătimire doar pentru ca am iubit.
Un zgomot puternic se aude si deschid brusc ochii pentru a-i întâlni pe ai lui, acei ochi care mi-au răpit multe nopți de somn.
Privirea ii este atât de calda, dar in acelasi timp exprima furtună pe care o resimt și eu, are nevoie de explicații, stiu asta, dar nu sunt pregatita sa i le ofer,nu doar lui, nimănui, nici nu cred ca ar fi cazul, el nu reprezintă nimic pentru  mine, a facut parte din viata mea cândva, a făcut lucruri minunate cu inima mea, a facut-o sa bata de mii de ori mai repede cand privirea lui o întâlnea pe a mea, dar acele vremuri au rămas pierdute undeva departe in trecut, sunt doar amintiri demult apuse, ce nu prea mai au șanse să reapară vreodată,sunt doar sentimente copleșitoare care sunt închise undeva adânc în inima mea.
Il urmez îndeaproape pe fratele meu și de îndată ajunși la capătul scărilor, picioarele încep să imi tremure ușor, amintindu-mi de piatră pe care biletelul lipit se pare ca oferea doar adevărul.
Usa dormitorul este deschisă, lăsând la vedere geamul spart și încă o piatră aruncată undeva pe podea. Cât de copilăresc?! Cum sa faci asa ceva? E atât de penibil! Ma simt de parca ar face un scenariu scris de el foarte prost, care trebuie să se încheie cu teama obținută de la mine.
Lewis cuprinde piatră în mână și râsul sau inundă încăperea.

-Pe bune?! Atât poate el? Asta da amenințare, mi-e teama!
Arunca piatră pe geam, după ce așează biletelul cu acelasi mesaj patetic pe noptieră.

-Eu nu mi-aș face griji in privinta lui!
Spune zâmbind,în timp ce părăsește camera amuzat de întreaga situatie.
Ma aplec și culeg in mare parte cioburile de pe podeaua care pana acum câteva secunde era curata.

-Te-a lovit?
Vocea lui ma face sa tresar și scap cioburile pe care le am in mana.
Ma inturc spre el și privesc pentru o secundă expresia fetei lui, care, bineînțeles, nu exprima nicio emoție.

- Asta e...
Incerc sa spun, dar vocea lui ma întrerupe imediat.

-Te-a lovit?
Intrebarea lui este mai hotărâtă și se apropie de locul în care ma aflu.

-Nu te priveste!
Ma rastesc la el, răspunzându-i cu acelasi ton pe care l-a folosit în a-mi adresa întrebarea.
Se încruntă și ma prinde de încheietura mâinii stângi, o smucesc,  dar nu am nici o șansă.

-Ce vrei sa stii, de fapt, James? Da m-a lovit, nu o dată, nici de doua ori, ba chiar am intalnit pana și spitalul cand a facut-o.
Cedez în cele din urmă, după ce constat ca nu va pleca pana nu va obține ce dorește.
Se încruntă și slăbește ușor stransoarea, nu suficient, însă, pentru a ma elibera.

-Acum ai aflat ce ai vrut, poti pleca!
Rostesc cuvintele slab și nu ezit in a-l privi exact in ochii in care pare ca se dezlănțuie furtuna.
Imi smucesc mâna din stransoara sa și ma aplec pentru a culege cioburile, aud usa din spatele meu inchizandu-se și ma rezam de patul acoperit de o pătura moale, asezandu-mi capul pe genunchi, în timp ce ochii mei lasa sa curgă pe obraji lacrimile inimii.
Imi sterg lacrimile, dar nu ma ridic de lângă marginea patului ce acoperă centrul dormitorului, privesc in gol și ma gandesc la modul în care voi rezista încă două săptămâni în același loc cu el, fără să trebuiască să dau explicatii sau sa ma simt din nou atât de lipsită de puteri în fața lui.

Buna!

Un capitol nou, după un timp era și cazul😂
Astept păreri! 😊