Imposibila

Capitolul 37

Apas clanta și in fata mea se întinde micul hol învăluit în liniște.
Pășesc cu teama, respir adânc și ating clanta ușii situate în dreapta mea.
Un scartait slab se aude și usa dezvăluie camera fratelui meu, draperiile trase dau impresia de noapte,luminile stinse, nicio fărâmă de lumina nu pătrunde în camera, ating intrerupatorul și aștept ca cele doua becuri aflate pe tavanul încăperii sa se încălzească suficient cat sa îmbrace camera in lumina.
Apa se aude curgând in baia alăturată, ma asez pe marginea patului cu picioarele încrucișate jucandu-ma cu tivul tricolui alb ce imi îmbracă trupul.
Ma întind ușor pe spate și privesc tavanul lipsit de culoare, totul pare desprins dintr-un film, toate emoțiile, întâmplările, dar diferența e ca asta este realitatea, este viata.
Închid pentru o secundă ochii, trag pătura pana la nivelul barbiei și imi asez capul pe o perna moale ce imi servește pe post de calmant pentru durerea de cap ce imi accentuează starea de rau.
Scartaitul ușii de la baie pare un ecou îndepărtat al unei acțiuni desprinse din vis.
Pleoapele refuză să imi lase ochii sa vada lumina, iar pătura parca emite mai multă căldură decat credeam ca este posibil, imi afund mai bine capul in perna moale și sper ca somnul va fi soluția salvatoare pentru a găsi o rezolvare.

...

Lumina puternica imi deranjează ochii ascunși de pleoape, strâmb din nas si incerc sa ii deschid.
Ma sprijin pe poate și ridic privirea obosită spre sursa asa zisei mele alarme.
Lumina palidă a soarelui ce se împletește cu fulgii de gheață crează un peisaj desprins din cărțile lăsate pe rafturile vechi din fosta mea camera.
Perdeaua nu mai îmbracă geamul, permite luminii sa încălzească încăperea.
Privesc putin in jur si imi strâng genunchii la piept, imagini de aseară imi reapar in minte, un scartait ma readuce cu picioarele pe pământ lăsând în urmă haosul din mintea mea.
Tava cu micul dejun imi apare in aria vizuală si zâmbesc involuntar.
Lewis așează tava pe pat, iar salteaua se lasă sub greutatea sa, ma cuprinde in brate, iar eu imi înfasor brațele in jurul gâtului sau, aveam nevoie de asta, de cineva care sa lasa întrebările și să imi fie alaturi fără sa stie adevăratul motiv, nici eu nu stiu motivul stării mele, darămite să îl mai si explic.
Viata te suprinde in cele mai neobișnuite moduri chiar dacă nu ești pregătit încă pentru ele.
Mirosul ce imi invadează nările imi produce un mic zâmbet, cuprind între degete furculița și încep să învârt ușor omletă din farfurie.

-Ar trebui sa manânci!
Vocea lui pare mult mai autoritară decat ma asteptam sa o aud vreodata.
Imi duc o bucată de omletă cu ajutorul furculitei aproape de buze, dar starea de greață reapare și o scap din mâna, împing tava și ma întind pe spate, imi asez mâinile în par și analizez lucrurile care urmează sa se întâmple.

- Olivia, trebuie să mănânci!
Tresar și imi mut privirea spre el, de când imi spune mie ce sa fac?

-Ți se pare ca pot mânca?
Întrebarea mea nici macar nu are nevoie de raspuns, daca eu nu il pot oferi, atunci cum sa il poată oferi altcineva, răspunsurile tuturor întrebărilor noastre le stim doar noi, nu?
Usa întredeschisă lasa la vedere o parte din micul hol, câțiva pași se aud și suprinderea nu întârzie să apară cand roțile unui bagaj fac zgomot pe podea, sar ca arsa din pat si ma îndrept spre locul de unde provine sunetul.
Sângele imi îngheață în vene la vedere lui Dylan cu doua geamantane in mana.

-Pleci?
Intensitatea vocii mele este atât de scăzută încât abia eu o pot auzi.

- Nu am pentru ce sa mai raman!
Imi arunca un zâmbet fals și la ironia din glasul sau ma cuprinde o stare teribilă de nervozitate.
Ma urăște, ma urăște atât de tare încât daca ar putea s-ar teleporta de aici doar sa nu mai de-a ochii cu mine.
Parca intelegandu-mi privirea continuă.

- Nu te urăsc, poate asta e și problema, te iubesc atât de mult încât inimii mele ii este imposibil să te urască.
Zâmbește scurt și ma priveste lipsit de emoție.

-Dylan...
Nu am puterea sa continui și ma limitez la a-l privi doar cum pleacă.

- Nu e necesar sa spui nimic, Olivia, am inteles, ai luat o decizie, acum e rândul meu, dar nu te astepta sa ma arat complet neafectat, cand la naiba, ma afecteaza teribil.
Simt cum lacrimilor imi intetoseaza privirea, dar nu vreau sa le dau frâu liber, nu vreau sa par insensibila, dar lacrimile le voi retine cat de mult imi permit puterile.
Cuvintele refuză să imi părăsească buzele, as putea spune ca imi pare rau, dar cu ce scop? Nu imi pare rau, deloc, iar sa il mint nu a fost, nu este și nici nu va fi vreodata o soluție, nu imi pare rau de decizia pe care am luat-o, m-am gândit pentru prima dată și la fericirea mea, m-am gândit la viata mea, la alegerile pe care le-am făcut de-a lungul timpului, nu imi pare rau de nimic ele m-au făcut persoana care sunt azi, dar am 22 de ani, e timpul să ma gandesc la viata mea, sa pun o singura data binele meu înaintea tuturor pentru ca o singura viata avem, iar timpul nu iartă pe nimeni, fericirea lui este mai importantă pentru mine decat nevoia mea disperată de iubire, nu pot sa il tin lângă mine in timp ce sentimentele mele pentru el nu depășesc zona de prietenie, ar fi crud, ar fi de-a dreptul îngrozitor de egoist, oricât de greu imi e, nu pot sa pun binele meu pe primul loc, întotdeauna binele oamenilor pe care îi iubesc va fi pe primul loc și indiferent de situatie voi lupta sa le fie bine, sa fie fericiți.

-Daca vrei sa pleci, eu nu te voi retine!
Cuvintele imi părăsesc buzele și privesc cum degetele lui strâng din ce in ce mai puternic manerele geamantanelor, le așează pe podea și ma priveste scurt timp, le cuprinde din nou între degete și trece pe lângă mine.

- Nu pot sa plec cat timp stiu ca mai sunt două zile pana la Crăciun, și persoana pe care o iubesc e lângă mine chiar dacă nu imi împărtășește aceleași sentimente.
Zâmbește și își înfasoara brațele în jurul taliei mele, zâmbesc la rândul meu și imi înfasor mâinile în jurul gâtului sau in semn de mulțumire.

Buna!

Sunt fericita ca am reusit sa postez un nou capitol ,deși timpul nu imi prea permite.
Astept păreri și impresii sincere! ☺