Imposibila

Capitolul 34

Chipul lipsit de orice expresie, părul răvășit, cearcăne ce încarcă ochii roșii ce nu au închis un ochi noaptea trecută  ma privesc, sunt speriată, persoana din fata mea arata atât de ciudat, nu seamănă deloc cu mine, pare atât de distrusă cand viata ii ofera de fapt o mulțime de motive sa fie fericită, nedescoperite încă de ea, persoana ce se afla la mai puțin de jumătate metru de mine nu am mai văzut-o de ceva vreme, persoana din oglinda ce stă în fața mea nici macar numai semăna cu mine, e atât de ironic, dar amuzant cum chipul odată senin acum pare mai trist ca niciodată.
Conversația avută cu Dylan acum câteva ore bune ma obosit din toate punctele de vedere, alegerea o am, inima mea o are, dar nu am curajul să îi dau glas, sunt lasa, poate cea mai lasa, dar indiferent de ce voi alege e imposibil să ieșim amândoi fericiți.
Imi dau cu putina apa rece pe fata pentru a-mi diminua oboseala ce imi cuprinse trupul și reflexia mea din oglinda pare ca si-a îmbunătățit putin aspectul, cine ar fi crezut ca puțină apă rece schimba percepția?
Strâng într-o coadă cat de cat acceptabilă claia ce imi servește drept par și părăsesc baia complet dezamăgită de cat de mult am lăsat să ma afecteze cele întâmplate.
Imi aranjez bluza, îndrept cutele inexistente doar pentru a trage de timp, ma simt complet lipsită de puteri, fără pic de energie și am o mica bănuială că lipsa somnului nu are nimic de aface cu starea mea.
Închid ochii și ma las manata de instinctul care imi spune ca ar trebui sa infrunt odată pentru totdeauna consecințele propriilor acțiuni.
Ating clanta ușor și pășesc total nesigură pe podeaua rece a ingustului hol.
La capătul scărilor pot distinge doua voci atât de cunoscute mie.
Ma fac mica pe o treapta și, oricât de urat ar fi, asist la conversatie fără a stii cineva ca ma aflu aici.

-Ai pretenția să cred ca nu te zdrobeste deloc asteptarea asta chinuitoare?
Vocea lui Lewis răsună în încăpere.

-Ce ar trebui să fac? Spune-mi!
Tonul vocii lui Dylan pare mai epuizat decat al meu, mila imi cuprinde trupul și lacrimile imi intetoseaza privirea.

-Ai pus-o pe Olivia sa aleaga, chiar dacă ești mai conștient ca oricine de alegerea ei, de ce?
Cuprind balustrada și strâng puternic încercând să capăt curajul necesar pentru a coborî scările.

-Pentru ca o iubesc, la naiba, o iubesc...
Cuvintele lui se sting ușor și orice tentativă de furisare subtilă dispare ca prin magie.

-Daca o iubeai nu o puneai sa aleaga.
Cuvintele lui Lewis par a suna mai mult ca un repros.

-Daca o iubești se presupune că ai incredere in ea, nu ii arunci in fata reproșuri și nici nu iti plângi de milă, daca o iubești ii accepti decizia și te bucuri de fericirea ei chiar dacă te distruge.
Imi înec suspinele in încercarea de a nu ma face observată.

-Eu nu as pune-o pe Sara niciodată într-o astfel de situație, o iubesc si fericirea ei pentru mine inseamna mai mult decat orice durere.
Ma încrunt și încerc să analizez cuvintele tocmai rostite de fratele meu, ochii mi se măresc considerabil și ma ridic ca arsa de pe scara incomodă ce mi-a servit ca un scaun.
Deschid usa camerei și intru total tulburată, Sara stă cu spatele, admirand cum copacii îneaca soarele într-o mare verde.
Ma asez pe marginea patului și de indata ce imi sesizează prezența se întoarce cu zâmbetul luminându-i chipul, zâmbet ce piere imediat după ce expresia de pe chipul meu ii intra in aria vizuală.

- Olivia...
O opresc inainte sa aiba sansa sa ma întrebe orice legat de sentimentele pe care nu le mai pot tine sub control.
Ma napustesc in bratele sale și imi afund capul in umărul ei.

-De ce nu mi-ai spus?
Reusesc sa spun după ce ma îndepărtez putin.

-S-a întâmplat pur si simplu, erai in Londra, mi-era atât de greu aici fără tine, te iubesc, esti prietena mea cea mai bună e absolut normal sa imi fie greu fără tine, am avut al naibii de multă nevoie de cineva și el a fost acolo pentru mine, am început să petrecem din ce in ce mai mult timp împreună și acum 2 ani am început să realizez că sentimentele pentru el mi-au dat într-un mod haotic viata peste cap și am început să îl evit de-a binelea, am incercat sa fug de propriile sentimente ,cat de stupid suna, am vrut să plec departe, si-a dat seama și a venit după mine, afara ploua cu găleata,  masina ii era stricată și avea la indemana doar bicicleta, s-a băgat în fața mașinii mele și mi-a spus că ma iubeste si ca oricât de ciudat ar părea nu imi va mai da drumul.
Zâmbesc imediat după ce cuvintele Sarei i-au uscat gâtul.
Deși stiam ,niciodată nu am acceptat ideea, dar acum mi-o asum, fericirea mea  pentru celorlalți nu valoareaza nimic, în timp ce fericirea lor valorează totul pentru mine.
Am obosit sa mai zâmbesc cand de fapt vreau sa tip și să sparg tot ce ma înconjoară, nu am fost in stare sa imi ajut cea mai bună prietenă, am fost prea ocupată să ma ascund de propriul trecut încât am fost atât de orbită de tot ce ma înconjura ca nu am observat cand avea cea mai mare nevoie de mine, dau buzna afara si insfac cheile mașinii, Lewis și Dylan ma privesc total tulburati, trântesc ușa și ajunsă la masina, introduc cheia in contact și apas cu putere accelerația.
Trebuie să plec, nu stiu unde sau pentru cat timp, dar trebuie, sunt o persoana îngrozitoare, distrug tot ce ma înconjoară, sunt de două săptămâni nenorocite aici și viata mea a luat o întorsătură teribilă.
Copacii se pierd în trecut, iar zăpadă pare doar un imens alb ce ma înconjoară din toate părțile, viteza nu imi permite să văd nimic altceva decât albul imaculat așternut de jur împrejur.
Ajunsă la capătul drumului, unde pare ca cerul se întâlnește cu pământul creând un dans de culori cobor și trântesc portiera, ma aplec lângă ea și lacrimile se varsă siroaie pe obrajii mei.
Un foșnet se aude din dreapta mea și ridic privirea, doi ochii electrizanti ma privesc cu o căldura de care, nu am sa mint, imi era al naibii de dor.
Imi reasez capul pe genunchi și imi mușc buza pentru a înăbuși suspinele pe care nu am puterea sa le controlez.
Se lasă ușor lângă mine și imi fac curajul pentru a-mi ridică privirea spre el, imi mușc buza și privesc total tulburată la chipul său acoperit de un mic zâmbet, isi desface brațele și pentru o secundă simt ca ar trebui sa o iau la goană cat mai departe, dar nu apuc să-i dau vreo sansa acestei idei pentru ca sunt cuprinsă de doua brate puternice și lipită de un piept tare acoperit cu o geaca prea subțire pentru aceasta vreme.
Căldura pe care o emana trupul său ma liniștește și imi afund capul in umărul sau.
Lacrimile mele ii umezesc geaca și ma afund mai tare in îmbrățișare.

-Ce cauti aici, James?
Reusesc sa leg câteva cuvinte in incercarea de a ma opri fin plâns, încercare eșuată, bineînțeles.

-Am venit sa admir natura și să ofer o îmbrățișare unei persoane ce stiu ca avea mare nevoie de ea.
Vocea lui calda imi face corpul sa tremure, il urasc, il urasc atât de tare, el e singurul vinovat, mi-a distrus viața, am suferit ca o proasta după omul ce nu s-a deranjat sa ma întrebe niciodată cum ma simt.
Încep să îl lovesc cu pumni mei mici și ma ridic de lângă el, se apropie, iar pumnii mei nu contenesc să îi lovească pieptul.

-Te urăsc!
Ma cuprinde in brate si ma opreste din a-l mai lovi.
Te urăsc, James, nu am curajul sa ti-o spun, ai stricat totul, te-am iubit cum nu am iubit pe nimeni altcineva, dar ma urăsc ca nu te pot șterge din inima mea.

Buna!

Capitolul acesta e oarecum, nu stiu cum sa spun, reprezintă pentru mine unul dintre capitolele pe care pur si simplu am realizat ca le iubesc.
Astept păreri sincere, ca de fiecare dată...multumesc pentru tot și  sper ca urmatorul capitol va sosi curând.☺