Imposibila

Capitolul 69

Frunțile ni se unesc, iar respiratia imi ajunge la apogeu, întreg trupul imi tremura si lacrimile mi-au pustiit ochii, dar după toate acestea, după toată suferința care mi-a răpus sufletul, sunt fericita, acum, aici, creând cea ma frumoasă melodie alături de jumătatea lipsa a propriei inimi care îi bate lui in piept.
Inspir adânc și evit sa permit pleoapelor sa imi inunde ochii in lumina unei noi zile, unei noi șanse.
Brațele sale se incolacesc in jurul corpului meu ce tremura, si sunt mai mult decat sigura ca nu este din cauza frigului ce m-a pătruns prin hainele mult prea subtiri ce imi îmbracă trupul.

-Nu vreau sa se termine vreodată!
Buzele imi cuvanta cele mai temute gânduri, imi acopăr chipul cu mâinile si incerc sa imi impun ca ale mele cuvinte s-au pierdut departe in vant, au fost purtate in valsul nebun al ploii ce oglindește întreaga existența, aidoma unor slove soptite ale sufletului ce se sting în depărtările necunoscutului.
Dar nu e asa, inima lui mi-a receptat gândurile,iar stransoarea din jurul trupului meu devine din ce in ce mai puternică până sunetul bătăilor inimii lui devine vitale vieții mele.

-Nici nu trebuie, iubito!
Apelativul rostit de buzele sale imi face inima sa sara peste o bătaie si întreg corpul sa se înmoaie.

-Olivia, tremuri, oricât de mult as vrea să imi asum responsabilitatea, trebuie sa imi las modestia putin la o parte, fiind constient cât de al naibii de frig e si nu vreau sa te am pe conștiință.
Zâmbetul îi luminează chipul și totodată propriul suflet, e pacea lăuntrică scufundata in tot haosul care imi conturează existența, e zâmbetul ce imi readuce speranță unui nou început, unei noi primăveri rasarite dintr-o iarnă, poate, prea lunga.
Imi deschide portiera si de îndată ce ma asez realizez cât de multa capacitate am avut in a reține întreg aerul in plămâni,dar, în definitiv, el e singurul aer de care am nevoie.
Imi asez mâinile pe obraji si zâmbesc slab la gândurile ce imi fura rațiunea și o poarta pe cele mai îndepărtate si întunecate meleaguri.
Porneste motorul si apăsând încet pe accelerație, părăsim marginea drumului impanzita de buruieni si flori marunte, privesc cum întreaga viață se pierde odată cu a vitezei creștere, cum întreaga existența se scurge asemenea unei raze de soare in oceanul inefabil, cum întreg corpul imi e secat de esența si singura șansă de reverie este intregirea inimii mele cu a ei parte lipsa ce îi bate lui haotic in piept.

-James, crezi ca ai putea sa nu ma duci acasă?
Imi închid ochii de îndată ce procesez cuvintele ce mi-au parasit buzele, imi acopăr chipul cu palmele și imi reprim dorința arzătoare de a retrage ce am lasat sufletul sa cuvânte, in locul ratiunii mele,dar e prea târziu, ochii îi se măresc considerabil si isi așează mâna de pe schimbătorul de viteze pe piciorul meu, un fior imi cuprinde întregul trup si pielea imi arde sub atingerea sa.

-Nici nu cred ca iti dai seama cat de mult am asteptat aceste cuvinte!
Imi duce mâna ușor la buzele sale si lasa un sărut scurt pe ea, în timp ce atenția îi este centrată asupra drumului ușor aglomerat pentru primele ore de la descoperirea soarelui de lume.

-Unde vrei sa mergem?
Vocea sa continua sa umple spatiul îngust, in muzică inimii mele.

-Destinatia e doar un amănunt, un detaliu aproape nesemnificativ, drumul e cel ce imi trezește sufletul la viața.
Zâmbesc încet si imi las capul pe spate, oboseala incepe sa actioneze asupra corpului meu.

-Te iubesc, Olivia, mai mult decat ai putea crede, sa nu uiti asta niciodată!
Înclin ușor capul, deși ale sale cuvinte au fost receptate vag de inima mea, somnul pune încet stăpânire pe mine si tot ce reusesc sa deslusesc din soaptele sale este un"-Te iubesc..." ce imi adancește visarea.

...

James

Aerul de iarnă imi pătrunde pe sub hainele subtiri de îndată ce piciorele mele ating solul, deschid portiera ce o ascunde pe ea, soarele nopții mele, ce imi redă tot ce umbrele abisului au răpit, o ridic ușor în brațe și cu pasi mari ma îndrept spre usa ce ascunde intimitatea propriei case.
O asez pe patul din dormitorul cu vedere la pădurea îmbrăcată în viața, în albul pur al începutului din sfârșitul efemer.
Imi asez paltonul in curierul destinat puținelor mele haine si ajuns in bucătărie, incerc sa alcătuiesc un mic dejun consistent din ce imi ofera frigiderul, torn sucul de portocale intr-un pahar mediu si il asez pe tava destinată hranei ei.
Infulec restul de mâncare rămasă pe tejghea și ma îndrept cu mâinile tremurande spre dormitor, am presimțirea ca e doar un vis, ca totul va avea in curând un impetuos si dureros sfarsit, deschid usa si asez tava pe una din cele doua noptiere ce încadrează partea superioară a patului.
Ma asez pe fotoliul ascuns intr-un colt slab luminat si ii privesc chipul, razele slabe ale soarelui se joacă pe obrajii ei si totodata pe al meu suflet, lumina îi conturează trăsăturile si ii evidențiază bunătatea și iubirea pe care le emana prin fiecare celula, zâmbesc ușor la imaginea ce ia nastere in fata sufletului meu,este un inger venit a-mi calma haosul lăuntric,de a-mi arată că lumea e mai mult decat o goană permanentă după răzbunarea ce ne seaca existența, este îngerul meu, partea lipsa a inimii mele.
Ma ciupesc încet pentru a-mi confirma realitatea evenimentelor ce se derulează în jurul meu, inimii îi cu imposibilitate sa inteleaga ca a ei pereche se află la mai puțin de doi metri distanță, ca urmeaza acelasi ritm din nou.
Parfumul ei imi invadează camera si totodata sufletul, incerc sa ma conving din nou ca acesta nu face parte din cele mai frumoase vise nocturne, ca tot ce se petrece este mai mult decat adevarat, doar cu ajutorul ei pot înfrunta această realitate.
Ii invelesc trupul cu pătura frumos așezată pe marginea patului ce acoperă mare parte a dormitorului, si imi șterg lacrima formată la colțul ochiului drept, e acasă, sufletul mi-a ajuns din nou în piept, iar inima simt ca renaște aidoma celei mai frumoase primăveri.

Buna!

Am revenit cu un nou capitol, sper sa va placa!😊
Am avut mici impedimente si asa zise piedici, dar acum sunt iar aici!☺
Va multumesc enorm pentru tot si astept păreri!❤😊