Imposibila

Capotolul 68

Liniștea ce ne domina ne țese în tabloul vieții, parem desprinși din cele mai emoționante opere de artă, brațele sale imi înconjoară talia si imi seacă ultimele picături de luciditate existente in batalia dintre rațiune și sentimente.
Capul imi sta sprijinit de pieptul sau, bătăile inimii sale sunt drumul doar dus spre prăpastia in care rațiunea mai are putin si isi face loc.
Totul pare pus pe pauza, niciunul din noi nu are curajul sa spargă liniștea ce a pus stăpânire peste sufletele noastre, luminile orașului îmbracă lumea in cea mai frumoasă lumina data unor ochi sa vada pe timpul unei nopți întunecate de miezul unei ierni crunte.
Respir sacadat,întregul trup imi tremura de anestezia pe care inima mi-a distribuit-o în organism la contactul cu inima sa, imi strânge ușor talia si simt cum sufletul imi redă viața eclipsata de lipsa părții ce ii întregea existența.
Își întoarce putin chipul și ochii lipsiți de haosul ce îi domina cu putin timp in urma imi analizează trăsăturile, își așează mâna pe obrazul meu, mangaindu-l cu degetul arătător, imi las capul într-o parte și închid pentru o secundă ochii pentru a putea face fata întregului haos ce se da in inima mea.

-Ce se va intampla de acum?
Reusesc sa articulez cu putina rațiune pe care am reusit sa o recastig odată cu amintirea evenimentelor ce se vor derula curând, evenimente menite să imi tragă ultimele firmituri de speranță in hăul umbrit de îndoieli si incertitudini nemărginite.

-Nu stiu, dar nu vreau sa se termine!
Zâmbește și ma lipește de pieptul sau ce ascunde partea lipsa a inimii mele.

-James...
Cuvintele nu vor sa imi părăsească buzele,nu reusesc sa articulez ce inima vrea sa cuvânte.

-Nu, nu acum, te rog, iubito, măcar lăsă-mi speranța că asta va fi pentru totdeauna!
Privirea imi devine incetosata, lacrimile menite a-mi alunga durerea sufletului tanjesc sa imi umezeasca obrajii aprinsi de aproprierea dintre inimile noastre despărțite prea mult amar de vreme.
Imi atinge bărbia și o ridică ușor, dansul creat de buzele noastre, vântul haotic ce se zbate în sufletele noastre, inimile in armonie perfectă, creând poate cea mai frumoasă melodie întregesc tabloul supremației, cuvintele sunt pierdute,rațiunea pare ca nu a existat vreodata, iar tot ce ne înconjoară pare doar un decor, doar detalii ce ocupă o mica parte in măreția dintre noi.
Frunțile ni se unesc si pleoapele se lasă ușor peste ochii mei, haosul imi conturează lumea, viața, întreaga existență, ma lupt cu propriile gânduri, dar nu stau prea bine pentru victorie.
Ce fac? Ce se intampla? Ce e in neregulă cu inima mea? Simt ca imi spulbera pieptul, ce se petrece între noi?
Incertitudinile imi îneacă si eclipsează fericirea regăsirii parti lipsa a propriului suflet,ma îndepărtez ușor și îl privesc, bulversarea i se citeste cu prea multa usurinta in privirea glaciară.
Imi strâng bratele in jurul taliei si imi mușc buza de jos, e prea mult pentru mine, nu vreau, mi-e frică să imi pun inima in fata sa, sa imi asez bucățile sparte si șubrede pe tava vieții, mi-e frică de gândul că drumul spre care ma îndrept este spre autodistrugerea propriei inimi.

-James, te rog, du-ma acasă!
Șoptesc încet sperând ca vântul să imi poarte cuvintele până în sufletul sau, își trece mana prin par si înclina ușor capul, ma îndrept spre masina si incerc sa ii evit privirea ce stiu ca este focusata asupra mea.
Luminile orașului se pierd în trecut, copacii se pierd în timp, noaptea pare ca se termina departe in orizont unde soarele începe să inveseleasca cerul cu paleta sa de celebru pictor, lacrimile imi invadează obrajii si nu reusesc sa reprim  disconfortul creat in piept, ma doare, ma sfâșie prăpastia dintre sufletele noastre atât de aproape fizic.
Imi acopăr suspinele cu muzica ce îmbracă masina într-un sentiment total contrastic cu cel din inimile noastre.
Privirea mi se oprește pe oglinda retrovizoare si remarc cu stupoare reflexia propriului chip, arat exact cum am promis ca nu voi ma arăta niciodată, ochii imi sunt umflați, obrajii umeziti, iar inima in bucatele, sentimentele ma răpun si nu ma pot opune, am făcut-o prea mult până sa realizez ca inima poate sa bată cu atât de multă putere pentru o singură persoană.
Imi scapa un suspin de îndată ce constat gravitatea situației, imi acopăr buzele cu mâna si reusesc sa imi șterg lacrimile.
Trage de volan si masina ajunge parcata la mijlocul pustietatii, ce clișeic, natura ne resimte.
Ii evit privirea ce stiu ca e fixată asupra mea, mâna sa o atinge pe a mea si imi întorc brusc chipul la fiorul electric ce imi străbate trupul, privirea îi devine îngrijorată si asemenea unei ape calme înaintea unei tulburătoare si devastatoare furtuni.
Privirile ne sunt îndreptate unul spre celălalt, niciunul nu are curajul de a rosti ce îi macină existența, izbucnesc în lacrimi si imi acopăr chipul cu ambele palme, ma simt atât de copleșită, simt cum întreaga lume e pregătită să imi cada pe umeri.
Deschide portiera si ma ajuta sa părăsesc autovehiculul, înainte sa pot reactiona in vreun, brațele sale imi înconjoară talia si imi lipsesc corpul de al sau, imi afund capul in materialul fin ce îi îmbracă trupul si inspir lacoma parfumul ce îl acoperă.
Lacrimile nu contenesc să se contopeasca de pieptul sau, nici nu stiu de ce plâng, de ce imi las inima sa isi arate suferința atât de puternică,poate pur si simplu simt ca mi-am regăsit locul, ca dupa atât de multă vreme am ajuns din nou...acasă.

Buna!

Încă un capitol cu mici întârzieri, recunosc!☺
Sper sa va placa!❤
Am vrut doar să transmit ca nimic nu poate estompa durerea din piept cauzată de o inima in bucatele, bine, nimic in afara de iubire!😍
Poate suna clișeic, dar iubirea e singurul răspuns, e pixul ce scrie cel mai important capitol al vieții, e soarele ce alunga furtuna, e lumina ce aduce speranță,e viață în monotonia ce se derulează pe lângă noi in fiecare zi.
Vreau sa va multumesc pentru tot, pentru fiecare cuvânt,  mesaj, încurajare, inseamna mult sa stiu ca sunteti aproape!😍
În curând voi pune următorul capitol, dar până atunci astept pareri sincere despre acesta,sper ca s-a ridicat la nivelul așteptărilor!😚