Imposibila

Capitolul 42

Privesc cerul înstelat al unei nopții mult prea întunecate de iarnă.
Deși pătura imi acoperă trupul, frigul ce imi intra in oase nu se sfiește să ma facă sa tresar cu fiecare clipa în care îngăduie să intre în camera.
Poate nu frigul e problema, poate ca totul din jurul meu e doar gresit.
Ma asez pe pat si trag pătura pana la nivelul barbiei privind in gol prin fereastra acoperită de perdeaua ușor transparentă, privesc spre orizont, poate mai departe de atât, nu stiu, încercând să găsesc răspunsuri întrebărilor care nu au fost și nu vor fi niciodată puse.
Clanta ușii se aude apăsată, usa se deschide încet și lasa la vedere micul hol inundat in întuneric.
Patul se lasă sub greutatea ei și o privesc putin speriată.

-De ce?
De îndată ce înghit în sec reusesc sa imi adun cuvintele și să pun intrebarea ce sigur imi va rapi somnul.

- Nu stiu, poate pentru ca imi era frica de reacția ta, poate doar pentru ca esti prietena mea cea mai bună și mi-era prea frică să nu distrug relația asta pentru un sentiment prostesc ce s-a dovedit in cele din urmă unul frumos care cred ca are tăria sa trăiască toată viața.
Zâmbesc la aluzia adusă despre o viata alaturi de fratele meu, cu greu am rezistat eu 17 ani, ii urez mult noroc.

-Trebuie să imi promiti ca asta nu se va mai întâmpla niciodată, ma simt ca un străin în propria familie.
Deși imi pare rau de cuvintele ce sunt rostite de buzele mele, nu pot și sincer nici nu vreau sa le retin, daca nu spun ce simt, prietenia asta nu se mai numeste prietenie.

-Promit!
Zâmbește larg și ma cuprinde într-o puternică îmbrățișare, imi era dor de ea, deși nu exista nici o zi in care sa nu vorbim de mai multe ori, sau luna in care sa nu ne întâlnim.
Sinceritatea din tonul vocii sale este usor de sesizat, zâmbesc la rândul meu și dau pătura la o parte pentru a coborî în bucătărie, lăsând-o in dormitor singura pentru a se putea odihni, a avut o zi plină de lucruri ce ii vor schimba viata pentru totdeauna.
Cobor scările și gândurile imi zboară la viata mea la lucrurile pe care am reusit sa le realizez de-a lungul timpului.
Ma lovesc de o persoană și ma dezechilibrez atingând veioza ce mai are putin si se zdrobeste de podea.
Mâinile sale imi înconjoară talia și ma ajuta sa imi regăsesc echilibrul.
Ma întind pana la intrerupatorul de pe peretele din dreapta mea și îl apas încet, lumina puternica ma orbeste pentru o secundă cat timp ochii mei se obisnuiesc cu intensitatea ei.
Imi dau ochii peste cap și privesc cum zâmbetul lui enervant ii reapare pe chip.
Ii dau mâinile de pe talia mea, simtind un sentiment puternic de goliciune imediat după și trec pe lângă el înghițind in sec, asezandu-mi mâna pe piept pentru a-mi regla respiratia.
Insfac unul dintre paharele așezate ordonat in dulapul din bucătărie și îl umplu cu putina apa.
Ma asez pe unul dintre scaunele din jurul mesei și respir ușurată că nu am fost urmată de el, iau o înghițitură zdravănă din apa rece din paharul pe care îl țin în mână și pașii din spatele meu ma fac sa ma încrunt imediat.
Se așează pe unul din scaunele situate pe partea opusă a mesei și ma priveste fără a avea vreo expresie.
Privirile ni se intersectează și sentimentul ciudat de acum câteva zile reapare și stomacul mi se strânge.

-Ai fost putin socata la cadourile speciale oferite azi, nu?
Zâmbesc de îndată ce inteleg aluzia la care se refera.

-Putin spus scoată! Adică sunt fericită, dar sa petreci o viata intreaga alaturi de Lewis e de-a dreptul o dovadă de curaj, il iubesc, dar e un om dificil.
Râsul lui inundă încăperea și imi produce o stare de siguranță.

-Ai deschis și celelalte cadouri?
Tonul lui devine serios dintr-o dată și îl privesc ușor încruntată.

- Nu le-am deschis pe toate, am plecat imediat după ce s-au împărțit veștile mari.
Se apleacă putin si cuprinde o cutie aflată pe blatul mobilei bucătăriei.
Mi-l întinde și de îndată ce ating ambalajul privirea lui ma atinteste.