Imposibila

Capitolul 66

Întorc ușor privirea pentru a reuși să scap de tensiunea ce mi s-a furisat ușor în inima odată cu această apropiere, expir aerul din plămâni si incerc din răsputeri să imi recapăt echilibrul psihic.
Își așează mana pe obrazul meu drept si imi întoarce ușor capul, înghit în sec si ii privesc buzele întredeschise, imi pare rau,al naibii de rau de gândul ce tocmai mi-a înflorit în minte,dar vreau sa ma sărute, vreau ca ale noastre buze sa se contopeasca în valsul nesfârșit de pasiune si dorinta ce ne transforma inima in izvorul nesecabil de iubire.
Usile metalice se deschid cu un scartait deranjant urechilor mele, ii îndepărtez mâinile nefiind atent si ma retrag ușor la marginea patului ce mi-a secat viata in ultimele 10 zile, nu vreau sa ma întorc vreodată într-un spital, nu în asta cel puțin, nu cred ca medicul ma are la inima, nu după ce l-am amenințat cu propria lanterna...
Privirea imi cade pe foaia ce ii acopera palma stanga îmbrăcata oricum într-o mănușă medicală, inima-mi tresaltă de bucurie si simt cum sufletu-mi recapătă zâmbetul.
Imi întinde mica hartiuta ce imi permite libertate și zâmbind politicos obligat fiind de profesia pe care o practica si părăsește salonul parca în pași de dans, sunt la fel de bucuroasă ca el, mai ales avand in vedere ca acest moment ar fi trebui sa aiba loc doar maine imediat dupa ce soarele isi revarsa lumina peste lume din centrul nesfarsitului albastru,dar sper sa nu il mai vad vreodata, sigur nu în asemenea circumstante, poate în nici o altă împrejurare, nu îl am la inima chiar dacă m-a salvat si nu i-a permis inimii sa se oprească din a-mi pompa viata prin venele prin care dorul copleșitor imi aducea în permanență aminte de omul ce m-a distrus în același timp în care mi-a readus iubirea în ființă.
Strâng foaia la piept și uitandu-i complet prezența imi asez picioarele pe podeaua rece si incep sa sar râzând ca un copil fericit.
Cuprind ghiozdanul adus de mama din partea dreapta a patului si il asez pe genunchii ce tremură, ridic privirea si scap hainele ce le țineam în mână pe podeaua ce a fost martora prea mult timp suferintei sufletului meu, ma priveste si zâmbetul arogant ii luminează chipul și ii îndepărtează orice umbră din privirea răpită de furtuna dezlănțuită.

-Credeam ca ai plecat?
Reusesc sa articulez si sa sparg liniștea chinuitoare dintre noi.

-Și sa ratez dansul tau pentru ploaie?! Cred ca glumesti!
Sunetul placut provocat de râsul sau imi invadează urechile si nu sunt proasta sa neg cat de mult imi place, cat de mult ii place inimii mele acest sunet...
Ma strâmb ușor înainte să îi de-a de gândit zâmbetul idiot apărut involuntar pe chipul meu, uitând remarca sa răutăcioasă cu privire la dansul fericirii mele.
Introduc hainele în ghiozdan si de îndată ce il poftesc afara, ma schimb si sper ca odată cu aceste haine vor dispărea și clipele copleșitoare din acest salon ce mi-a rapit viata pentru câteva zile.
Insfac între degete telefonul pentru a-l suna pe Lewis, dar atenția imi este brusc  furată de usile metalice ce se deschid, James pătrunde în salon și se îndreaptă spre locul în care ma aflu, imi cuprinde telefonul în mâini și il așează în buzunarul pantalonilor.
Nervii imi cuprind întreaga existența si ma îndrept spre el pentru a-mi recăpăta telefonul, dar ma opresc cand pasul pe care îl face il aduce prea aproape de mine.

-Puteam sa fiu dezbrăcată!
Spun aducandu-mi aminte de fabuloasă lui in intrare.

-Și?! Te-am mai vazut dezbrăcată!
Ranjeste enervant si da din sprancene, cred ca ar trebui să para drăguț, dar pe mine mă înfioară, imi dau ochii peste cap si nu reusesc sa imi dezlipesc privirea de pe buzele sale.
Ce se intampla cu mine?! Dumnezeule! Cred ca imi pierd mintile si pot sa spun cu certitudine că el e singurul vinovat si singurul capabil să imi de-a întreaga lume peste cap în mai puțin de o secunda.

-James, esti atat de nesimțit! Dă-mi telefonul!
Il privesc sceptică si imi incrucisez brațele pentru a masca într-un fel pieptul ce se ridică haotic din cauza respirației mea neregulate datorită apropierii dintre noi.