Imposibila

Capitolul 13

Cum se presupune că ar trebui să începi un nou început daca trecutul te prinde din urma?
Privesc pe micul geam al avionului cum lumea se face din ce in ce mai mică, pare atât de nesemnificativă încât nici nu ai spune ca oameni ce o ocupa iti pot cauza atât de mult rau, dar lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par.
Se pare ca am depășit răul de zbor, nu în totalitate, dar e un progres ca pana acum am avut nevoie doar de 3 pungi.
Este liniște, surprinzător de liniște, parca oamenii incearca sa imi de-a timp pentru a lua în calcul toate posibilitățile de a ma simti bine acasa.
Pur si simplu ma simt fericita, mi se strange stomacul de emoție, nu stiu daca e de bine sau nu, dar sunt prea fericita sa imi pese. Simt ca totul poate fi bine din nou, deși acum cateva ore nu eram convinsă de asta. De dimineata cand m-am privit în oglindă, m-am speriat si nu glumesc, aveam un zâmbet imens pe chip, parca imi radia fata de fericire, asta dacă nu era prea plină de vanatai. Încă sunt evidente, am incercat sa le acopăr, dar machiajul niciodată nu a fost de partea mea, de ce ar fi acum?
Pot spera doar ca mama nu va observa, deși la cat de bine o cunosc, micile detalii sunt cele pe care le observa de cum intra cineva în aria ei vizuală, dar pot spune ca sunt niste accesorii drăguțe pe care ,nu stiu daca o sa ma creadă, dar le-am primit gratuit, unu plus unu gratis.
Incerc sa imi distrag putin atenția de la starea de amețeală care ma incearca privind pe gemuletul mic cum soarele pleacă încet la culcare, lăsând în urmă o dâră de culoare desprinsă de pe paleta unui pictor, facandu-i loc surorii sale, lunei sa vegheze peste lume.
Felinarele nopții impodobesc cerul în lumina.
Dylan sta in dreapta mea, se uita pierdut, pot vedea ca ii este teama, nu stiu de ce, dar am impresia ca intalnirea cu părinții mei nu il liniștește prea tare, deși nu ar trebui să fie chiar atat de stresat, adică da, i-am spus sa se de-a drept iubitul meu, dar dramatizeaza prea tare. Evident ca nu le-am putut spune părinților ca relatia mea cu Tom nu mai exista pentru că nu vreau sa mi se puna mii de intrebari la care să raspund de fiecare dată amintindu-mi cum pumni lui se contopesc cu fata mea, asa ca pentru următoarele două luni il voi numi Tom, simplu. Nu stiu cat de mult l-a încântat ideea, dar e prietenul meu si prieteni se ajuta, iar eu chiar am nevoie de ajutorul lui.
Vocea aspră și enervant de ascuțită a unei însoțitoare de zbor ne anunță că vom ateriza în aproximativ 10 minute.
Imi pun centura, se pare ca eu sunt singura care nu și-a pus-o.

Stația de taxi este plină de mașini galbene care ascund înăuntru oameni care au mereu povesti interesante de spus călătorilor, oameni cărora chiar dacă nu le place ceea ce fac pe deplin, o fac pentru familia lor, si asta este de admirat.
Ma asez împreună cu cei doi prieteni de călătorie pe bancheta din spate, un domn trecut de prima tinerețe ne zâmbește călduros si dupa ce ne întreabă adresa pornește spre locul pe care îl numesc acasa.
Drumul a fost liniștitor, mi-a luat putin, dar am recunoscut șoferul, este acelasi la care țipam încontinuu ca merge prea încet. Mi-a zâmbit și mi-a spus ca admira faptul că nu am incercat sa îl surzesc, am achitat drumul si dupa ce i-am zâmbit politicos. i-am promis că ma voi revansa data viitoare strigandu-i de două ori mai tare în urechi.
Ajunsă in fata casei, inima mea mai are putin si o i-a la goana, mica poteca ce face legătura dintre casă mea si trotuarul pare nesfârșită, ochii mi se umezesc, dar șterg repede lacrima, daca se sterge machiajul numai am scăpare.
Imi incrucisez degetele cu ale lui Dylan, imi întorc privirea spre el și zâmbesc, un zâmbet sincer, ma bucur ca e aici cu mine.
Ma apropii cu pasi mici, părinții mei nu stiu ca sunt chiar în fața casei, nu am vrut să știe, probabil ma așteptau la aeroport daca știau.
Ajunsă în fața ușii, imi ridic mână pentru a apasă butonul mic de la sonerie.
Apas o data si in mai putin de zece secunde usa se deschide, mama se uita la mine cu ochii mari, speriată că poate doar isi imaginează că fiica ei este chiar aici.
După câteva secunde în care doar m-a privit m-a strâns într-o îmbrățișare specific ei, o îmbrățișare de care imi era atât dar atât de dor.
Lacrimile de fericirea revederii imi încarcă obrajii, nu imi pasa de machiaj, nu imi pasa de vanatai, imi pasa doar ca sunt in bratele mamei mele.
Ma desprind din îmbrățișare si o privesc, are lacrimi în ochi care se scurg lin pe obraji.

-Primiti oaspeți?
Vocea mea pare mai emoționată ca niciodată, indic spre valize si spre Dylan.

-Pe tine oricand!
Glasul mamei e blând ca de fiecare dată, lacrimile din ochii ei nu se potolesc, o cuprind într-o îmbrățișare de care aveam mare nevoie acum, încercând să o liniștesc.
Tata statea pe canapeaua din sufragerie vizionand unul dintre emisiunile preferate.

-Vechile obiceiuri nu se schimba nu-i asa, tata?
Tata se întoarce spre mine, la fel de mirat cum era mama, sare ca ars de pe canapea si ma îmbrățișează puternic, ca un părinte protector, ce e de altfel.
Se uita la mine, are zâmbetul specific tatei pe fata, ochii ii sunt in lacrimi, imi mângâie părul, încercând să se convingă că eu chiar ma aflu in fata lui. Da, poate am mentionat eu cândva ca nu ma voi mai întoarce în acest loc niciodată, dar toată lumea stia ca nu vorbesc serios, adică eu nu stiam atunci, dar acum stiu.
După ce părinți mei s-au convins că sunt aici pe bune si evident după întrebările puse asa zisului meu iubit ne-au lăsat să ne retragem în fosta mea camera.
Cand am pus planul asta în mintea mea, se pare ca mi-a scapat ceva, trebuie să dorm cu Dylan în aceeași cameră, bine asta nu e problemă, nu ma deranjează, ba chiar imi place, problema e ca patul este de o persoană.

-Deci, cine doarme pe podea?
Zâmbetul lui strengar ma amuza la maxim.

-Bineinteles ca tu!
Vocea mea suna exact ca a unui copil cand primește ceea ce vrea.

-Eu voi alege patul!
Ma strâmb și ma încrunt, nu pot sa nu zâmbesc, oricât de serioasă încerc să par.

-Mie îmi convine, tu vei fi cel care va pupa podeaua cand din greseala bineinteles,te voi împinge fără intentie pe podea.
Râsul meu se face auzit sigur în toată casa.
Ies din camera si merg in cea alăturată, evident ca Lewis doarme, il privesc de lângă dulapul închis la culoare si nu pot sa nu zâmbesc cand ma gandesc ca a ajuns un avocat renumit, mereu a câștigat, mi-ar fi frica sa fiu adversara lui pentru că sigur as castiga si asta i-ar răni orgoliul, zâmbesc și în următoarea secundă sar în patul lui.
Sare ca ars si nu pot sa imi înăbuș un hohot de râs.

-Simteam ca esti tu, doar tu mai faci de astea la 22 de ani.
Rad in hohote si ii sar la propriu în brațe, imi incolacesc picioarele în jurul său și imi asez capul pe umărul lui drept acoperit de un tricou alb.

-Și mie mi-a fost dor de tine.
Spun când mă dau jos și ies din camera, lăsându-l să își continue somnul de frumusete.

- Nu la fel cum mi-a fost mie.
Spune râzând în timp ce tranteste usa in urma mea.

...

Buna!

Ma bucur enorm ca am reusit sa public acest capitol acum, astept parerile voastre in continuare! 😊❤😊
Sper sa va placa!