Imposibila

Capitolul 24

Privesc persoana ce stă în fața mea, parca nu sunt eu, un zâmbet larg, ochii luminosi in care se oglindesc sentimentele, părul aranjat la perfecție, machiajul discret ce de data asta nu acoperă vanatai ci mai degrabă completează frumusețea de care dă dovadă.
Parca persona pe care o vad de cealaltă parte a oglinzii nu sunt eu, e o versiune a mea ce as vrea sa o vad mereu, desi in viata nu poti fi fericit intr-adevaratul sens al cuvnatului daca nu te lovesti de putina tristete la inceput, las buclele lejere sa imi mângâie pielea golită a spatelui datorită rochiei crem ce imi acoperă trupul și ma ridic intinzand cutele inexistente ale rochii ce imi vine mai bine decat as fi putut crede vreodata.
O privesc pe Sara ce cauta într-o cutie accesoriul potrivit pentru a-i completa ținută perfectă, am nevoie de o seara ca asta, nu încape îndoială.
Mai este exact o săptămână până la cel mai frumos moment din an, pana cand casa aceasta va fi îmbrăcata in dragoste pură.
Deschid usa mare din lemn ce ascunde holul și pășesc cu o oarecare reținere urmată de ezitare și ma îndrept cu pași mici urmată de Sara spre sufragerie.
A fost ciudat sa cobor scările și să ating podeaua de la capătul acestora cu ambele picioare la final, niciodată nu am reusit o asemenea performanță, în deosebi cu pantofi cu toc.
Ne așezăm pe canapea in asteptarea celor doi asa zisi cavaleri care ne vor însoți la petrecerea pe care părinții mei și a Sarei o organizează pentru a-i sprijinii pe copii nevoiași, pentru a aduce un zâmbet pe chipul unui copil nevinovat.
Pasi celor două gorile ce coboară pe scări ma face sa întorc capul, zâmbesc cand Dylan apare in fata mea cu zâmbetul lui care ar trebui sa para atrăgător.
Ma cuprinde in brate si îndată aud râsul haotic al Sarei umplând încăperea.
Il sărut scurt și ma întorc la timp pentru a vedea expresia surprinsă a celor doi.
Încuviintez și părăsesc încăperea în cel mai frumos mod posibil, împiedicandu-ma de covor și aproape aterizand la propriu afara, bineînțeles.
De îndată ce masina pornește, un nod mi se fixează în gât, nu imi plac genul acesta de evenimente, în primul rând pentru ca toti necesita sa puna atât de multe întrebări arătând că la pasa  cand de fapt nu ii intereseaza cu adevarat, vor doar sa dea bine in fata părinților mei.
Copacii se pierd în spate la fel cum amintirile se pierd în trecut, singura sursa de lumina sunt stelele ce luminează cerul întunecat al nopții.
Masina opreste și ridic privirea spre marea sala de evenimente a familiei mele îmbrăcată în mii de luminite colorate.
Deschid usa mare și un miros imbietor de flori ma lovește brusc.
Pășesc în sala privind cum oamenii din jur împărtesc diferite opinii pe fel de fel de subiecte multiple, singurul lucru care ma face sa fiu in acest moment aici este dorința mea de a ajuta acei copii.
Dylan imi ia paltonul ce imi acoperă umerii și impreuna cu cel al Sarei il inmaneaza unui chelner.
Mă asez la masa alăturată părinților mei, restaurantul este aranjat cu foarte mult bun gust, mesele îmbrăcate în cele mai fine haine ce le acoperă lemnul masiv din care sunt confecționate, beculețe oriunde privesti cu ochii, flori cat vezi cu ochii.
O mână calda pe spatele meu gol ma readuce cu picioarele pe pământ, zâmbesc cand in fata mea este Dylan, am decis să îi dau o șansă,  nu stiu ce ne rezerva viitorul sau daca exista vreo sansa pentru buna functionare a relației noastre, dar nu vad viitorul asa ca prefer să trăiesc prezentul.
După discursul părinților mei si ai Sarei, muzica acoperă gălăgia și de îndată ce mana lui Dylan o cuprinde pe a mea, ne îndreptăm spre locul in care o mulțime de oameni se induiesc pe piesa lenta acompaniată de melodioasele picături de ploaie.
Imi asez capul pe umărul sau si inchid ochii, lasandu-ma conducă de corpul sau acompaniat de muzică.
Ma învârte deodată și ajung prinsă de doua brate puternice care ma strâng la un piept tare, materialul fin al cămășii sale este îmbibat într-un parfum enervant de placut.
Deschid ochii si corpul mi se blochează instant, cu zâmbetul lui arogant imi permite să mă eliberez din stransoarea brațelor sale.
Ma întorc pe călcâie total bulversată și ma îndrept spre liftul ce duce pe acoperiș, nu e ca cum oamenii ar putea urca undeva pe la 20 de trepte, nu...trebuie să avem neapărat lift, bineînțeles.
Imediat după ce am intrat in asa numita cutie de metal, răsuflu ușurată,dar doua mâini blochează închiderea ușilor, acestea se redeschid și îl lasă la vedere pe el.
Intra cu un pas mare în lift și apasa pe butonul ce se presupune că da comanda liftului pentru a ne duce pe acoperiș.
Un zgomot puternic se aude și lumina din lift se stinge brusc.
Cat de penibil e,cam cate șanse existau în această lume sa se întâmple asta. Nu prea cred in coincidențe, dar asta nu stiu ce naiba e.
Lumina telefonului sau face vizibilitate in lift.
Mi-e frică de lucruri de genul asta, niciodată nu am fost blocată într-un lift și la companie, în Anglia urcam cu liftul zilnic de cel putin 2 ori.
Privirile ni se intersectează și imi dau seama de fapt ca nu are nici macar putin efect asupra mea, e un simplu străin care o dată a facut parte din viata mea si nu va mai face vreodata, e un capitol închis.

-Discuția mult așteptată!
Amuzmanetul din tonul glasului sau este ușor de sesizat, imi las capul in spate și zâmbesc la rândul meu.

-Ce s-a ales de tine in cei cinci ani ce au trecut?
Imi întorc privirea spre el și schițez un mic zâmbet la gândul cu răspunsul pe care il voi oferi.

-Sunt anul doi la facultatea de drept si conduc compania tatei din Anglia.
Încuviințeaza din cap și așteptată să îi pun aceeași intrebare, dar nu o fac.

-Eu dețin marele lant de hoteluri Brown din Europa și compania multinaționala ce a fost a tatei.
Ma simt ca oamenii pe care îi detest atât de mult, niciodată nu mi-au placut oameni care au primit totul pe tava de la părinții lor, și eu am primit compania, recunosc, dar incerc sa muncesc pentru a demonstra că o merit, nu sunt o miliardara aroganta după care bărbații stau la coadă, chiar nu sunt, ultima relatie s-a sfârșit cu sentimentele mele călcate în picioare și el devenind tatic datorită altei femei.

-Nu ma inviti la nunta?
Imediat ce am inteles aluzia la care face referire râsul meu umple cutia de metal.

-Nu prea curând, dar tu? Familia ta? Copilul tau?
Incerc sa par calmă, desi întrebarea asta ma macină încontinuu deși Lewis a răspuns la ea.

-Familia mea? Sunt bine, mama tocmai ce il streseaza pe tata cu dorința ei de a avea un caine, zâmbesc la afirmația lui și imi las capul pe spate, iar Rebeca prin magazine, bineînțeles. Se încruntă pentru o clipă și ma priveste după confuz, copil? Ce copil, Olivia?
De îndată ce numele meu a fost rostit de el, corpul meu refuză să imi mai asculte comenzile.
Zâmbesc ușor încercând să îl fac să înțeleagă la ce ma refer, pentru a nu fi nevoită să o spun eu.

-Nu am niciun copil, deocamdată.
Imi face cu ochiul, în timp ce imi dau ochii peste cap, pielea mi se zbarleste, nu stiu cum sau de unde, dar un aer rece acoperă liftul.
Imi strâng mâinile în jurul trupului si imi strâng genunchii la piept pentru a-mi ține de cald.
Privirea lui pare îngrijorată, dar in acelasi timp calmă.
Daca nu m-am pricopsit cu o răceală teribilă după episodul cu ploaia acum sigur o voi face.
Liniștea apăsătoare este spartă de foșnetul sacoului său, imi ridic privirea spre el pentru a vedea cum imi întinde sacoul.

-Nu e nevoie, multumesc!
Zâmbesc in încercarea de a-l face sa înțeleagă ca sunt bine, chiar dacă imi este atât de frig.

-Numai fi incapatnata, cum vrei sa petrecem Crăciunul impreuna daca tu esti răcită cobza?
Ochii mi se măresc considerabil și pot mulțimii enorm ca bateria telefonului lui este descărcată și din nou liftul se afla in bezna pentru a nu-mi putea vedea expresia terifiata la auzul cuvintelor rostite adineaori de el.

Buna!

Profit la maxim de faptul că am putin timp liber pentru a pune mai multe capitole.
Sunt fericita ca am reusit sa public patru capitole in mai putin de doua zile.
Sper sa va placa si acesta😊