Imposibila

Capitolul 12

-Vin acum!

Spun intorcandu-mi privirea spre mica oglindă din toaleta spitalului, imi asez palma pe obrazul drept si icnesc de durere, câteodată nici macar machiajul nu poate face nimic.
Imi asez ochelarii de soare mai bine si imi desprind părul pentru a acoperi cât mai mult din suprafața fetei mele.
Sara ma asteapta in fata salonului si luându-i geanta din mână pornesc cu pasi mici dar hotărâți spre ieșire.
Aerul rece de noiembrie ma lovește puternic cand deschid usa mare a spitalului.
O ușoară amețeală ma cuprinde, dar înainte de a ma vedea vreun doctor si de a ma interna inapoi ma prind de balustrada si imi recapăt ușor echilibrul, o data am rezistat, a doua oară sar pe geam.
Imi caut cu privirea mașina, dar nu o gasesc, ma uit confuză prin jur si de abia acum imi pica fisa, nici macar nu am venit cu ea.
Chem un taxi si imediat cum ajunge si ma asez pe bancheta din spate ii spun adresa si in mai putin de zece minute sunt in fata blocului meu.
Ma indrept spre lift cu Sara pe urmele mele, nu stiu daca ii este doar frica de reacția mea sau chiar nu stie cum sa o faca, dar în mod normal ar fi trebui să mă simt ca la un interogatoriu.
Deschid usa si imaginile serii trecute imi reapar în minte, imi înăbuș suspinul si ma asez pe canapea.

-Sper ca esti conștientă că maine dimineata plecam.
Vocea Sarei ma readuce cu picioarele pe pământ, imi ia putin timp sa analizez cuvintele spuse de blonda din fata mea si ma încrunt imediat.

-Tu cred ca glumești!
Ironia din glasul meu pare să o scoată din minti, dar și pe mine mă calcă pe nervi controlul pe care încearcă ea sa îl aibă asupra mea.

-Se apropie Crăciunul, ai promis ca vi acasa, mai sunt trei săptămâni, asa ca vei veni, nu vrei sa te iau cu forța, nu ma provoca, stii bine ca sunt im stare.
Degetul ei este amenințător de aproape de fata mea, iar tonul ei calm, acum este dur, evident ca stiu de ce e in stare, dar ideea sa plec cu trei săptămâni mai repede inapoi din locul în care acum patru ani am fugit măncand pământul nu ma încântă prea tare.

-Cand ajunge avionul?
Bufnesc exasperata, stiind prea bine ca nu am absolut nicio șansă daca refuz.

-Asa te vreau! Zâmbește triumfător, mândră de reușită ei, se așează lângă mine si se descalta de pantofii care sunt sigura ca nu ii sunt prea comozi.

-Maine dimineata, în jurul orei 10.
Continuă lasandu-si capul sa cada pe pernele de pe canapea.

Ma ridic de lângă ea si ma îndrept spre dormitor, iau valiza de pe dulap si introduc cateva haine pe care le consider cât de cât decente, daca ar fi dupa mine, singurele obiecte vestimentare obligatorii fără care nu as pleca de acasă ar fi bluzele largi si evident palarii mari de pescar bineînțeles că nu am asa ceva, ochelari de soare, si probabil un sac. Nu vreau sa ma recunoască nimeni, nu am nevoie de genul acela de oameni- " Vai ce dor mi-a fost de tine", " cum o mai duci?", " Ai un iubit?" Prefer să mă îmbrac într-un sac si sa imi pun o pălărie decât să raspund la toate astea. Nu le pasa de mine, vor doar sa de-a bine in ochii părinților mei ca se îngrijorează pentru unica lor fiica, vai de mine, mi se întoarce stomacul pe dos cand ma gandesc ca voi fi înconjurată de oameni mai falsi decât sentimentele lui Tom pentru mine.
Imi pun ultima cămașă în valiza si o asez la usa, un ciocănit ma face sa măresc pasi spre hol.
Sara deschide leneșă ochii si se întinde mai bine pe canapea.
Deschid usa si simt cum sângele imi îngheață în vene, o ușoară stare de neliniște imi incerca trupul si imi inclestez pumnii pregătită pentru orice eventualitate.

- Ce naiba cauti aici?
Vocea mea suna mai moale decât as fi vrut, se aude cu foarte mare ușurință ca imi e teama, teama ca ma va lovi din nou, deși stiu ca pentru el asta nu conteaza.

-Te rog asculta-ma, imi pare atât de rau!
Sunetul vocii sale ma face sa vreau sa îl lovesc, nu vreau sa imi fie mila, nu merita mila, nu vreau sa cedez, nu mai vreau sa plâng, ochii lui sunt roșii, nu prea pare să fi dormit noaptea trecută, dar nici mirosul de alcool nu pare să lipsească din încăpere