Imposibila

Capitolul 63

Pleoapele se desprind ușor, lăsând lumina sa imi invadeze retina, privesc în jur și o stare de confuzie ma încearcă, reusesc sa imi stabilizez bătăile inimii și ma desprind de lumea prea frumoasă a fanteziilor noptii.
Ma simt incompletă, imi simt sufletul rece, lipsit de cealaltă parte, sentiment ce nu mi-a parasit inima in ultimii 5 ani nici măcar o secundă, revederea lui a fost una dintre cele mai frumoase momente pentru întreaga mea existența, deși detest sa recunosc în fața altora acest aspect.
Nu stiu ce trebuie să fac, stiu ce vreau, cerule! Decizia o am de cand brațele sale mi-au înconjurat talia pentru prima oară, prima oară în ultimii 5 ani când m-am simțit acasa, cand m-am simțit în siguranță, când m-am simțit fericită, deși nu voi recunoaște asta de fata cu el.
Usile metalice se deschid si scânteia din ochi imi dispare indata ce constat ca nu e el.
Mama pășește ușor pe podeaua rece îmbrăcata în suferința sufletului meu, ca tot salonul de altfel, ma priveste compatimitoare, încearcă să spună ceva, dar buzele îi sunt lipite, zâmbește strâmb și se așează pe scaunul din dreapta patului pe care sunt așezată.

-Credeam ca i-ai spus să plece ieri?!
Totul dojenitor al mamei sparge liniștea și ochii mi se măresc considerabil, e aici? E încă aici?

-Da...Nu stiu ce cauta aici!
Vocea imi pare nevinovată si incerc sa imi calmez respiratia ce a devenit brusc agitată.

-Cand voi putea pleca?
Incerc sa schimb subiectul si totodata sa imi satisfac dorinta de a stii cand voi părăsi acest loc îngrozitor.

-Daca totul merge bine, maine la prima oră!
Răsuflă ușurată și imi mut chipul spre fereastra, nu pare cu mult trecut de ora 12 după-amiază, ploaia înghețată inundă lumea si il transforma intr-un imens patinoar.

-Olivia...
Mâna mamei ce flutură în fața ochilor mei ma readuce cu picioarele în lumea reală, o privesc confuză, neștiind carui fapt se datorează această grabă.

-Vrei sa te duca Lewis maine acasa?
Gândurile imi sunt întortocheate si drept răspuns, înclin ușor capul fiind total neatenta la cuvintele rostite de femeia care mi-a dat viata si pe care o iubesc.
Părăsește încăperea de îndată ce imi sărută ușor fruntea, zâmbesc și multumesc în gând pentru tot ce am, pentru familia mea, pentru viata mea.
Restul zilei e plictisitoare, cărțile nu sunt la mine, deci trecerea timpului e un chin în momentul de față.
Unde e? E încă aici? Sau poate e cu vreo noua cucerire de-a lui, cine stie pe unde si cu cine este acum?
Doamne, ce mi se întâmplă? Pare ca sunt geloasă, dar nu sunt, ar fi absurd și ridicol în același timp, nici nu suntem împreună si prezenta lui in viata mea nici măcar nu mai e remarcabilă, sau este?
Imi asez mâinile în cap și dau din picioare ca un copil ce nu obține ce dorește, deși clar nu sunt.
Ma ridic hotărâtă să ajung in hol si sa imi satisfac curiozitatea, imi asez picioarele în papucii asezati în dreptul patului si ma îndrept cu pași mărunți spre usa, o împing puternic si holul pare lipsit de viata, privesc în jur în speranța că ochii mei îi vor vedea pe ai lui, dar nu se intampla, imi las privirea în jos si imi mușc buza pentru a nu izbucni în lacrimi, nu stiu de ce as face-o, eu i-am spus să plece, am facut atât de multă cearta pentru asta,de cand am ajuns aici si ne-am intalnit nu fac altceva decât să îl tin departe de mine si sa ii dau de inteles ca noi nu mai existam la plural, iar acum ce fac? Sper sa fie aici? Sa astepte după mine? Sunt de-a dreptul patetica.
Expir aerul pe care nu stiam ca il retin si ating clanta pentru a pătrunde în salonul pe care de maine nu voi mai fi obligata sa il vad.

-Olivia...
Ma întorc brusc si ii zăresc chipul, pungi mici si negre ii încarcă ochii, nu pare să fii domit noaptea trecută, ține o cana de cafea în mână si nu reusesc sa neg propriei persoane fericirea pe care o resimte inima mea la vederea lui, la auzul vocii sale, inima pur si simplu imi sare peste o bătaie, zâmbesc strâmb, încercând să ascund totalitatea sentimentelor ce imi încearcă sufletul.
Rememorez alocuțiunea pe care mintea mea a conceput-o cu puțin timp înainte să părăsesc încăperea ce imi va oferi coșmaruri multa vreme de acum în colo, buzele se întredeschid ușor și nu am puterea de a rosti nici măcar un cuvânt, ma priveste confuz, așteptând parca sa dau cuvânt celor mai mai temeri ce imi întunecă existența, dar nu pot spune nimic, tot ce eram pregătită să spun a dispărut de parca niciodată nu a existat, de îndată ce retina ochilor mei i-a captat imaginea, tot haosul ce mi-a conturat gândurile s-a sters si a ramas doar...el.

-James...cred ca trebuie să vorbim!
Hotărârea din tonul vocii mele pălește după rostirea literelor care ii formeaza numele, ma priveste ușor sceptic, dar ma urmează în salon, ma asez pe pat si ii fac semn sa se aseze pe scaunul din partea cea mai îndepărtată a camerei, gândurile mele trebuie să fie în regulă, iar în preajma lui asa ceva nu e posibil, cand inima lui bate lângă a mea, rațiunea mea se spulbera si nu reusesc sa imi mentin controlul asupra inimii ce-mi bubuie în piept de dorul ce imi curge în vene, de dorul pentru...el.

-Deci...
Atmosfera din încăpere e tensionată si surprind cu ușurință starea de nervozitate din tonul vocii sale, e agitat, si eu sunt, mi-e teama de direcția în care o va lua această discuție.

-Despre ce vrei sa vorbim, Olivia?
Imi întorc privirea si imi strâng mâinile în jurul trupului ce tremură, nu pot sa articulez nici măcar un cuvânt, iar numele meu rostit de buzele sale nu face altceva decât să inrautateasca situatia oricum inconfortabilă.

-Despre situația ce ne înconjoară, despre evenimentele ce s-au scurs pe lângă noi, despre noi...
Oftez si imi dau seama cat de penibil suna ce tocmai am permis buzelor sa rostească.

-Despre noi?!
Uimirea nu e greu de remarcat din expresia chipului sau, reusesc sa observ o sclipire în privirea sa.

-Da,  James, despre noi.
Tonul meu hotărât ii taie puțin elanul, vreau sa conștientizeze seriozitatea acestei discuții, nu e o simplă conversatie, e mult mai mult de atat, e momentul în care inimile noastre sunt puse pe aceeași tava, existând posibilitatea sa fie oricand strapunse de suferința și aruncate în abisul etern al singurătății.

Buna!

Încă un capitol, primul pe acest an! 😊
Sper ca place si astept parerile voastre!

Va doresc un an minunat, sper din tot sufletul ca începutul acestui an v-a luminat viețile😊