Imposibila

Capitolul 36

Usa se tranteste in urma mea și camera este inundată de lumina de îndată ce apas intrerupatorul situat în partea dreaptă a ușii.
Ma asez pe fotoliul opus așezat patului care s-a lăsat sub greutatea lui Dylan.
Privirea lui ma sperie, ma sfâșie știind că rănile din suflet sunt create de mine, știind că aceea durere arzătoare pe care ochii lui o emana o simte din cauza mea.
Fata lui pare lipsită de viata, este palid, fără zâmbetul specific lui, zâmbetul ce are puterea sa imi topească inima, cu ochii roșii denotand clar lipsa de somn, părul răvășit și hainele aruncate întâmplător pe trupul său.
Înainte ca oricare dintre noi sa rostească vreun cuvânt care sa umple camera de durere, imi reapar in minte toate momentele petrcute impreuna ca un lung fir de amintiri ce se pierd unul cate unul in timp, în trecut, rămânând doar emoțiile pe care le-au creat.
Niciunul nu îndrăznește să își dezlipeasca buzele pentru a le permite cuvintelor dureroase sa il sfâșie pe celălalt, privim pierduti evitandu-ne cat de mult cu putință răceală din ochi.

-Ce simti pentru el?
Privirea ii aluneca pe tabloul suspendat în spatele meu pe peretele îmbrăcat în vopsea crem.
Măresc ochii și gura mi se deschide încet.

-Nimic.
Vocea mea pare mult mai răvășită decat as fi crezut ca va fi.
Hotărârea se gaseste in singurul cuvânt pe care am avut puterea sa il rostesc în cele din urmă.

-Il iubesti?
O stare teribilă de iritare imi întunecă privirea.

-Tocmai ce ți-am răspuns.
Iritarea persista, ba chiar devine din ce in ce mai apăsătoare.

-Tocmai ce m-ai mintit.
Un mic zâmbet ii luminează ușor chipul, un zâmbet teribil de fals introdus în discuție exact cand era nevoie.

-Dylan, nu este prima și probabil nici ultima dată când iti spun, au trecut la naiba 5 ani, m-a trădat, ti se pare ca mai pot avea sentimente pentru un astfel de om? De ce ai crede asta? De ce ai crede că el e problema aici?
Ocolesc patul și ma asez pe partea opusă lui nescapandu-l din ochi.
Fata lui nu emite nicio expresie care sa imi denote sentimentele ascunse ce il încerca.

-Au trecut 5 ani, dar inima ta nu l-a uitat și nu o va face niciodată, recunoștea, nu te minții, Olivia!
Pare îngrozitor de calm, nervii mai au atât de puțin și cedează încât l-aș sfătui subtil sa de-a câțiva pași in spate, dar el pare insuportabil de calm.

-De ce imi spui toate astea?
Cedez și schimb ușor subiectul, nu ar fi prea bine sa continui, altfel s-ar putea sa numai simt razele soarelui imbracandu-mi pielea in căldura prea curând.

- Pentru ca te iubesc!
Imi mușc buza inferioară și închid pentru o secundă ochii, ii evit privirea și toată puterea pe care o am in posesie momentan nu imi permite să izbucnesc în lacrimi.

-Nu mai putem continua asa, Dylan!
Ma ridic ca arsa și ma întorc cu spatele la fereastra ce duce spre munții acoperiți cu un strat gros de zăpadă apărați de păduri de brad veșnic verzi.

-Asta nu e iubire, e doar nevoia disperată a amândurora de a avea pe cineva alaturi.
Vocea mea se stinge ușor cu fiecare cuvânt rostit parca nesigură de cuvintele ce imi părăsesc buzele.

-Te iubesc, Olivia!
Ii simt căldura emanata de trup la prea mica distanta de corpul meu.
Imi cuprinde talia și ma intoarce cu fata spre el, disperarea amestecată cu durere ii acoperă in totalitate chipul.
Își unește fruntea cu a mea și respiră sacadat, as vrea sa spun ca e adevarat, ca iubirea lui pentru mine e la fel de adevarata ca iubirea pe care i-o port eu, dar nu e, nu e deloc adevărat, as crea sa ii pot oferi dragostea pe care si-o doreste pentru ca o merita din plin, nu incape indoiala, dar nu pot, nu pot sa imi pun de data aceasta fericirea pe locul secund, nu pot sa fiu atât de egoistă încât să văd doar interesele proprii, este vorba despre fericirea lui, oricât de greu imi vine sa cred, de abia acum imi dau seama cat de bine te simti cand stii ca, deși te sfâșie, procedezi corect, ai in vedere si interesele celorlalți și fericirea lor, nu doar pe ale tale.

- Nu, Dylan, nu o faci!
Imi asez mâinile pe pieptul sau si il împing ușor ca sa ii pot vedea chipul speriat la auzul cuvintelor rostite de mine acum câteva secunde ca niste șoapte pierdute,niciodată dorite.

-Poftim? Tu nu înțelegi, esti prea orbită de asa zisa ta suferinta ca sa vezi ce se afla in jurul tau, Olivia, învață să îți asumi alegerile, la naiba, asculta-ti inima, alege cu ea, nu te mai minții singura.
Pumnul lui face contact cu peretele și tresar, imi observa ușoara teama și se așează pe fotoliu trecându-si de cateva ori mâna prin par.

- Asta fac, nu ma mint!
Ridic privirea spre el și observ din nou chipul lovit de durere, lipsit de orice expresie concretă.
Trec pe lângă el, și de îndată ajunsă în dreptul sau mâna sa o atinge pe a mea, o retrag ușor, trag aer in piept si înghit în sec.

- Nu face asta!
Vocea lui are ceva ce ma implora sa raman, sa numai fug ca o lasa, sa infrunt consecințele propriilor acțiuni.

- Nu pot, Dylan, nu pot sa iti ofer iubirea pe care ți-o dorești, de ce as mai ramane? Sa iti fac mai mult rau? Fericirea ta pentru mine inseamna prea mult ca sa fac asta.
Ma trage in bratele sale și ma strage puternic, imi sărută fruntea și își desprinde brațele lasandu-mi cale liberă sa aleg, sa raman cu el si sa pun fericirea lui mai presus de a mea sau sa plec, sa plec departe de aici.

Buna!

Ce mai faceti?🤗

Am revenit cu un nou capitol!😙
Sper ca va place! Astept parerile voastre!❤☺