Imposibila

Capitolul 35

Lumea este inundată prea repede de întunericul nopții, cerul adineaori senin, acum e ca marea pe timp de furtună, luptandu-se cu valurile ucigașe.
Soarele este înghițit cu totul de satul așezat la poalele munților înconjurat de oceanul verde al pădurii.
Un vânt ușor rece imi suflă părul din fata, imi strâng mâinile mai bine in jurul trupului fara a-mi dezlipi pentru o secundă privirea de la natura.
Orele au plecat ca scurse în trecut, timpul a zburat mult prea repede.

-De ce esti încă aici?
Imi fixez privirea pe un cuib in care mama isi hrănește puii cu dragostea specifică maternă.
Imi întorc privirea spre el imediat după ce realizez ca întrebarea mea nu a primit un răspuns.

-De ce ai venit?
Ma fixează cu privirea și aștept cu o ușoară teama răspunsul pe care se pregătește să îl rostească.

-Nu am vrut să fi singura.
Zâmbește ușor și își lasă capul ușor în spate pe portiera mașinii.
Se apropie încet de mine și involuntar ma ridic și înconjur masina asezandu-ma la volan.
Imi lasa capul pe spate și las masina inundată de suferinta pe care corpul meu nu o mai poate tine prea mult timp sub control.
Haosul din mintea mea nu imi permite să găsesc soluțiile care sa nu aiba consecințe dezastruoase.
Liniștea din masina ma înconjoară din toate părțile, ma simt sufocată, aud doar galagia provocata de gândurile mele.
Mi-e teamă, recunosc, al naibii de teama de ce va urma, dar nu e ca si cum as putea opri decursul firesc al lucrurilor, mi-e frică să ma întorc la cabana, mi-e frică pur si simplu sa infrubt lucrurile.
Las masina scufundata pana acum câteva secunde in liniște sa se umple de una dintre piesele ce imi stârnesc o mie de emoții deodată.
Zâmbesc la amintirea momentelor cand nu aveam nicio grija, cand stiam ca indiferent ca e gresit ce fac trebuie să incerc, ca nu trebuie să ma gandesc la consecințe, vremuri de prea mult timp apuse, acum fiecare acțiune are propriile consecințe, e ca si cum orice alegere ai lua, indiferent cat de corecta e sau nu, riști ca ale ei consecințe sa te urmărească întreaga viață.
Dau cu pumnul in volan și respiratia imi devine sacadata.
De ce e atât de greu să dai cuvânt unei decizii pe care o ai? De teama ca vei răni? De teama ca vei distruge? De ce?
Inima mea stie răspunsul, eu stiu răspunsul tuturor întrebărilor puse de mine, dar nu am curajul să îl rostesc.
Uneori o alegere are puterea sa iti schimbe viața în asa fel încât să te surprinda chiar și pe tine, nu m-am gândit la consecințe, am gresit, iar acum suport urmările, dar cu pret?
Sa rănesc ce iubesc e un pret prea scump.
Introduc cheia in contact și aștept portiera sa se deschida si locul de lângă mine sa fie ocupat de el.
Apas ușor pe accelerație și masina pornește din loc de îndată ce și-a ocupat locul.
Lacrimi imi intetoseaza privirea cu fiecare secundă in care distanta dintre mine și cabana in care Dylan astepta sau poate nu venirea mea, devine din ce in ce mai mica.
Imi este aproape imposibil să conduc, trag pe dreapta, iar ochii lui James ma atintesc, îngrijorarea este singurul sentiment pe care ochii și chipul lui reusesc sa mi-l transmită.
Trântesc portiera după ce aerul curat m-a îmbrățișat, cerul amenință să lase pe pământ coronite de gheață și vântul devine din ce in ce mai rece cu fiecare secundă petrecută lângă masina.
Mână ce imi înconjoară talia oricât de mult urăsc sentimentul, imi produce siguranță și căldura.
Ma îndepărtez ușor și pășesc pe marginea prăpastiei ce ascunde micul sat  înconjurat de pădurea verde.
Viata deseori ne aduce exact pe marginea celei mai adânci prăpastii, punând la încercare forță noastră, forța de a spera la mai bine, de a avea speranța că întunericul vieții va fi luminat de soarele cald, ca acel capăt al nesfarsitului tunel întunecat va fi îmblanzit cu o puternică lumina arzătoare.
Închid ochii pentru o secundă și regăsesc  alegerile făcute de-a lungul timpului, analizez urmările acțiunilor mele și în special analizez suferinta pe care am provocat-o mai mult sau mai putin oamenilor din jurul meu neintentionat.
Degetele lui se împletesc cu ale mele si simt furnicaturi in intregul corpul acoperit de hainele mult prea subtiri pentru aceasta vreme.
Este atât de gresit ceea ce simt acum, este atât de gresit cum uneori iubirea se împletește perfect cu tot ce este in jur, dar nu poate fi trăită de teama.
Privirile ni se întâlnesc și un mic zâmbet ii acoperă chipul cu lumina.

-Trebuie să plec!
Cuvintele mele sunt ca niste șoapte mult prea îndepărtate pentru a mai putea fi auzite, trebuie să plec, unde? Nici nu conteaza, departe de aici, fug de probleme ca de fiecare dată în loc să le rezolv, de îndată ce vom ajunge la cabana, decizia mea se va confirma odată pentru totdeauna, de data asta, deși aleg să fug, nu o fac decat după ce infrunt probleme create de propria mâna, nu imi voi distruge fericirea din nou, nu voi suferi din nou ani la rând pentru ca fug ca o lasa, nu...mi-a ajuns sentimentul de disperare cand ma simteam singura deși aveam multi oameni alaturi, dar ce conteaza altii cand nu ai alaturi omul de care ai nevoie?
Imi desprind mana din stransoarea mâinii sale și strangand bratele în jurul trupului înaintez spre masina parcata putin mai in spate de locul în care ne aflăm.
În mai puțin de 20 se minute masina este parcata in fata frumoasei cabane, apas clanta și usa dezvăluie sufrageria îmbrăcata in culori vii de sărbătoare.
Sara isi îneaca un suspin și se năpustește asupra mea de îndată ce i-am intrat în aria vizuală.
Nu sunt și nu voi fi niciodată supărată pe ea, e și va fi întotdeauna "sora" mea, daca e cineva care sa stie in ce moduri stupide se întâlnește dragostea, eu sunt aceea, inima stie ce vrea si ce are nevoie indiferent cât de multă rezistență opunem.
Dylan ma priveste fără vreo expresie care sa imi indice într-o oarecare măsură sentimentele care îl încerca.
Priveste peste umărul meu și de îndată ce James apare in spatele meu se încruntă.

-Trebuie să vorbim.
Vocea lui pare teribil se epuizată, pare complet lipsită de viata, dar sunt in totalitate de acord cu el, trebuie să clarificăm situația și sentimentele care au fost baza acestei false relații care s-a înfăptuit de fapt in mare parte pe nevoia amândurora de o persoana pentru care sa însemnăm totul.

Buna!

Acest capitol nu are prea multa acțiune, dar surprinde decizia Oliviei, decizie ce probabil va aparea in urmatorul capitol!
Pana atunci astept păreri despre capitol și va urez o zi minunata de primăvară cu multă culoare și fericire din plin! ☺