Imposibila

Capitolul 56

Viața este minunata exact asa cum e, uneori, noi, oamenii, avem nevoie de un factor declanșator care sa ne faca sa percepem acest lucru, poate un om, un loc, un eveniment sau chiar un cuvânt.
Nu exista o anumită vârstă la care sa găsești adevăratul sens al vieții tale, poate fi la 10, 15, 25, 45 de ani, nu e o anumită regula, nu totul se intampla dupa o anumită regula, viața este imprevizibilă, atât de ciudata, dar in cele din urma, fiecare are modul propriu în care planuieste cum sa o trăiască, nimeni nu iti poate influenta această decizie.
E ciudat cum uneori un simplu cuvânt aruncat într-un uriaș dicționar, poate sa iti schimbe viața, poate sa iti deschida ochii ce până la acest punct au fost închiși, orbiți de societatea coruptă în care lumea este scufundata, poate ca nu e simplu sa începi ceva nou, sa iti creezi alt drum, dar asta te impiedica sa iti urmezi visul? Avem o singură viata, trebuie doar prețuită, doar atat, nimic mai mult.
Am avut ocazia să întâlnesc oameni buni si oameni care nu au avut niciodata un loc în inima mea, am avut ocazia să trec prin situatii care mi-au adus zâmbetul pe buze și situații care mi-au umezit obrajii, am avut de asemenea ocazia să aud cuvinte ce mi-au înroșit obrajii si cuvinte ce nu imi vor părăsi niciodată gândurile, toate acestea la un loc m-au făcut să fiu ce sunt acum, m-au făcut omul de azi.
Totul în viața are un scop, cel putin asta vreau sa cred,nu prinzi autobuzul de la 7? Poate pe cel de la 8 va fi omul tău, cerul plânge amarnic, iar umbrela ta se bucura de casa goală? Poate iti va oferi cineva o umbrela, dragostea se naște din coincidențe, mai mult sau mai putin inofensive, totul în carti pare perfect, cum se întâlnește el cu ea sub în copac în mijlocul verii în timp ce soarele este înghițit de lume, dar asta de ce nu se poate intampla in viata reala? Oamenii nu mai comunica, adevărat, dar asta nu inseamna ca nu se pot intalni complet întâmplător.
Sunt doar un copil, deși vârstă ma contrazice, uneori am nevoie de îmbrățișarea mamei ce acum nu se mai află lângă mine, acum e acasa cu tata, unde ii e locul, nu lângă copilul ei, ce azi a devenit deja adult, am devenit independenta, părinții mei locuiesc la un ocean distanță,  e greu sa nu mai vezi aceeași iubire în lume, cum e acasă, e greu sa nu mai vezi în fiecare zi aceeași stradă, aceeași casa, aceeași vecini plictisitori ale căror case sunt adevarate opere de artă poate în toate culorile existente, asta inseamna maturizarea, dar unde e limita? Când am nevoie de părinții mei? Avion? Nu e mereu o soluție, uneori e greu sa te întorci de unde ai plecat, știind cata suferința ai lasat in urma ta.
Lupt pentru viata, deși până acum nu am prețuit-o, nu i-am dat importanta, am aruncat clipele, minutele, orele, zilele la un imens cos de gunoi, momente ce nu se vor mai întoarce vreodata, viața din anii mei a lipsit cu desăvârșire, niciodată nu e tarziu sa o iei de la capat, dar vreau asta? Ce vreau de fapt? Am răspunsul exact lângă mine, dar pleoapele refuză să imi asculte comenzile si sa permita ochilor sa fie inundati de lumina.
Reusesc de abia acum sa inteleg cat de gresit am trăit ultimii cinci ani, am risipit cei mai frumoși ani din propria viață, am trăit toxic, am avut o relație ce mi-a otrăvit ușor inima, am ținut la distanță toti oameni pe care îi iubesc, oameni ce nu vor fi întotdeauna aici, timpul trece, oamenii la rândul lor, trec ,nimic nu e veșnic.
Am facut atât de multe greseli de-a lungul timpului, încât reparația lor m-ar putea costa întreaga viata, dar, la naiba, voi lupta sa le repar, voi gasi o solutie sa repar totul.
Am fugit de iubire în tot acest timp, neștiind că nu există loc pe lume unde sa te ascunzi de ea, daca doi oameni sunt meniti sa fie împreună, vor fi si nimic nu ii va putea împiedica, indiferent de cat de multe obstacole au pe drumul oricum imbarligat al vieții.
Pleoapele mele se deschid încet și o lumina puternica imi inundă ochii, rapindu-mi vederea pentru câteva secunde, privesc în jur ușor până sesizez injecția ce mi-a fost administrată, era doar un calmant, dar mintea mea imi inundă trupul doar de frică la vederea ei.
Perdeaua subtire ce îmbracă micul geam se misca încet, dansand pe ritmurile melodioase ale vântului de iarnă timpurie.
Simt mirosul ciudat de medicamente si o stare groaznică de greață ma învăluie.
Usile mari de metal se deschid încet lasandu-mi șansă să sper la ziua in care se vor tranti în urma mea, pașii lui apăsați se aud pe podeaua albă, simt cum privirea lui îmi arde întreg trupul, zgomotul produs de scaunul din colțul salonului mă face sa tresar ușor, il așează lângă patul acoperit de trupul meu și simt cum privirea lui îmi analizează trăsăturile, refuz sa ridic privirea pentru a face contact vizual, nu pot acum, sunt oricum suficient de bulversată.
Mana sa o atinge pe a mea, înghit în sec si reusesc sa stăpânesc reactiile involuntare ale trupului la contactul dintre mâinile noastre.
Orice om merita a doua șansă, de ce? E mai usor sa dai a doua șansă, decât să infrunti situatia? E mai usor sa te minți sigur, sperand ca va veni ziua în care se va schimba?
Nu pot iubi un om ce mi-a trădat încrederea, ce mi-a stins flacăra inimii, deși eu asta am facut de-a lungul timpului, e greu sa ștergi sentimelete ce odată iti produceau fericire, iar acum te distrug încet.
Ridic privirea si ochii mei il țintesc, mana sa refuză să îi de-a drumul mâinii mele, expresia chipului sau este neutră, privirile ni se întâlnesc si buzele mele se întredeschid ușor, stiu exact ce trebuie sa fac.

Buna!

Am revenit!
Un nou capitol, după foarte mult timp, imi pare nespus de rau pentru întârziere, dar anumite probleme de sanatate nu mi-au permis sa postez mai repede, dar acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt bine si am revenit cu un nou capitol, ce va fi urmat de continuare cat de curând posibil.
Vreau sa va multumesc pentru răbdare și pentru toată susținerea voastră!😘😊