Imposibila

Capitolul 55

Lumina orbitoare pe care pupilele au permis-o pentru a-mi prajii retina, imi distruge orice speranță că voi reuși să văd din nou, sunt foarte aproape de a-i spune în cel mai politicos mod posibil doctorului care se asigura exact în acest moment ca nu voi vedea pentru tot restul vietii, ca in cazul in care nu binevoiește sa îndepărteze acea lanterna de chipul meu, va avea chiar dansul nevoie de operație chirurgicală de extirpare a unui obiect străin, ce spre surprinderea tuturor mai si luminează.
Medicul imi verifica semnele vitale, nu e de parca ar vedea foarte clar ca traiesc, dar lăsând la o parte frustrările mele, e un doctor bun, doar ca nervii mei nu i-au picat prea bine.
Părăsește salonul, aruncandu-mi o privire încruntată, zâmbesc ușor și imi întorc chipul spre fereastra acoperita de un material prea subtire ce permite aerului suficient de rece,încât să îmi produca o stare de disconfort, sa pătrundă în salonul care imi servește pe post de camera pentru o perioadă încă neterminată.
Cuvintele rostite de buzele lui se derulează pentru a o sută oară în mintea mea, de parcă s-ar fi blocat ceva si nu permite sa fie schimbată frecvența.
Gândul imi zboară la expresia chipului sau, a fost îngrozit când i-am dat de înțeles că trecutul pe care l-am împărțit cu el nu mai face parte din cufărul amintiriilor mele, trebuia sa fac asta, trebuia sa incerc, speram si inca sper ca voi reuși să încep un drum nou, deși a doua șansă în viata este atât de rara, încât abia daca mai exista.
Imi pare rau? Poate putin, imi macină ușor regretul inima, dar ce puteam sa fac? Sa ii spun că sunt bine, am vrut doar sa vad ce mi-ar spune, daca nu mi-aș mai aminti de el, cuvintele lui...pur si simplu au schimbat întreaga situație pentru mine, dar încă nu stiu in ce directie, timpul le va decide pe toate, pentru început eu trebuie să plec de aici cat de repede cu putință.
Am lucruri mult mai importante decat sa analizez eșecurile vieții mele, trebuie, o dată pentru totdeauna, sa iau o decizie ce imi va marca existența.

"-Ceea ce vreau sa spun e ca te iubesc, Olivia, mai mult decât e posibil sa iubească un om vreodata, am gresit, nu o sa mint, dar toată lumea se schimba, ai nevoie doar de un eveniment ce sa iti de-a lumea peste cap si sa te faca sa realizezi care sunt de fapt adevăratele tale priorități."

De îndată ce cuvintele lui s-au înfipt adânc în inima mea, lacrimile imi brazdeaza ochii, cu fiecare moment în care acele cuvinte îmi invadeaza mintea, simt cum flacării ce imi tine inima in viata i se adaugă încă o scanteie.
Ating bandajul înfasurat în jurul brațului meu, si nu durează mult sa conștientizez cat de aproape am fost de moarte, cum a trecut pe lângă mine fara sa ma atingă, mai am treaba aici.
O amețeală puternică ma cuprinde si corpul mi se slăbește brusc de îndată ce imi asez picioarele pe parchetul rece de un gri deschis.
Imi tin capul în mâini până reusesc într-o oarecare măsură să estompez durerea, fac câțiva pași, dar privirea mi se intetoseaza si inainte sa aud usile ce se deschid într-un mod haotic, corpul atinge podeaua rece, iar pleoapele ce până acum au permis luminii sa imi inunde ochii, acum au stins-o, urechile imi tiuie, iar corpul refuză să asculte vreo comanda.

***

Un sunet ciudat si enervant ma face sa ma încrunt, deschid ușor ochii si privesc în jur, un gust amar imi provoacă o ușoară stare de greață și incerc sa ma sprijin pe coate, dar esuez lamentabil, icnesc încet încercând să ignor într-o oarecare măsură durerea puternică din zona capului.
De îndată ce durerea se estompează ușor, reusesc sa privesc în jur pentru a verifica salonul, un aparat ce acoperă partea dreapta a patului scoate sunete îngrozitoare ce imi deranjează urechile.
Tabloul inundat de un albastru deschis se leagănă pe peretele de un roz pal,singurul obiect ce da acestui salon viata.
Patul acopera mare parte din încăpere si geamul îmbrăcat intr-o perdea subtire de culoarea unui cer senin dintr-o frumoasa zi de vara, permite aerului rece sa pătrundă în salonul ce imi serveste pe post de dormitor.
Halatul ce imi îmbracă trupul e mult prea subtire pentru a-mi încălzi corpul care tremură neîncetat.
Zgomotul produs de usile metalice ma înfioară, întorc privirea pentru a vedea cum usile care până acum o secunda mențineau intimitatea salonului în care ma aflu, acum imi ofera vizibilitatea la holul lung încărcat de usi ce ascund alte saloane în care oamenii se luptă pentru propria viață.
Durerea din zona capului reapare si un icnet slab inundă salonul, imi asez mana pe frunte în încercarea, eșuată bineînțeles, de a distruge si trimite departe durerea.
Apas cu toată puterea pe care o am în posesie pe butonul roșu din stanga patului si expir zgomotos pentru a îndepărta disconfortul din zona pieptului.
Usile se deschid si permit înaintarea doctorului spre patul acoperit de trupul meu.
Își așează mana pe fruntea mea si scoate din buzunarul halatului alb o injecție, o îndreaptă spre încheietura mâinii mele stângi si ma priveste cu mila si compătimire.
Nu durează decât câteva secunde până durerea dispare ușor și rațiunea ma izbeste puternic, nu avea de unde sa stie ce s-a întâmplat, nu mi-a spus nimic, doar a luat o injecție si a apropiat-o de încheietura mâinii mele, retrag mana ușor și il privesc încruntată, chipul îi capătă o expresie furioasă, dar in acelasi timp lipsită de orice expresie, deși cuvintele lipsesc cu desăvârșire, chipul său urla sentimentele si gândurile sale ascunse.
Durerea reapare si nu reusesc sa mai vad clar, privirea mi se intetoseaza si corpul nu mai asculta comenzile creierului inundat de haos, pleoapele îmi acopera ochii si singurul lucru pe care reusesc sa il mai deslusesc este sunetul aparatului ce inundă încăperea cu un bazait continuu.

Bună!

Un nou capitol!
Pentru inceput, imi cer mii de scuze pentru întârzierea postarii unui nou capitol, dar evenimentele din ultimele zile nu mi-au permis prea mult timp disponibil.
Va multumesc enorm pentru toată susținerea, inseamna foarte mult pentru mine sa stiu ca va am alături!❤😊