The Bringer of Disaster- Last Chance

13. Fără ghinion (sau la limită)

Încă mai tratezi oamenii ca pe niște jucării, nu-i așa? Încă mai crezi că umanitatea e din porțelan și că paradoxal, nu se poate sparge? Încă mai crezi că nu ai rănit pe nimeni INTENȚIONAT? Atunci mai bine sinucide-te, As!

Pentru câteva clipe, o briză cenușie și aspră încremenise acea clipă inexplicabilă și totodată pătrunzătoare, în care am apăsat pe trăgaci. Fantoma lui Patrick se apropie de mine, precum un spiriduș cocoșat ce îți șoptește în ureche și încearcă să te convingă că nu ești bun de nimic. Ochii săi erai rotunzi și întunecați, iar felul în care lansa propozițiile înspre mine, mă străpungea precum săgețile ascuțite și strălucitoare care se găseau printre tufișuri. Mâinile mele erau îndreptate în aceeași direcție, iar degetul rămase încleștatat acolo. Lui îi aparținuse decizia finală și o făcuse.

-Ce-ți mai place să te joci cu oamenii! Continuă el pe același ton glaciar și feroce. Ce-ți mai place să fii prințesa de piatră! Ascultă-mă, As, tu nu ai fost, nu ești și nu o să fii pentru nimeni mai mult decât un chip frumos!

Patrick îmi arcuise fiecare spirală a ego-ului, fiecare bucată din multitudinea celulelor și fiecare moment important din viața mea în care am crezut în sinceritatea sentimentelor. Au fost puține, le puteam număra pe primele degete ale unei mâini, însă au fost oare vreodată reale?

-As! As! As! Revino-ți! Țipă Matteo speriat în fața mea, ajutându-mă să mă trezesc din transa pe care mi-a provocat-o fantoma. Ce-ai făcut?! În burtă.. Nu o să supraviețuiască mai mult de o oră iar noi nu mai avem mașină.. Alessio, fă ceva!!

Țipă Matteo îndurerat, pierzându-și cumpătul și neuronii în timp ce eu nu știam ce să fac, mă blocasem.

-Dă-te la o parte! Apăruse scânteietor, învăluit de luminile ce se strecurau printre crăpăturile tufișurilor și se reflectau pe argintul săgeților acestora, purtând un hanorac roșu, arzător, care contrasta perfect cu pielea sa bronzată și contururile claviculei, și se aplecă peste trupul neajutorat a lui Renatus, își rupse o bucată din pantalonii scurți printr-o singură mișcare și mai apoi i-o legă la brâu, încercând să oprească sângerarea.

-Ce cauți aici?! Îl întreb eu printr-un amestec de nervozitate și indiferență.

-Asta te interesează? Țipă Matteo agitat, după care se întoarse din nou spre Renatus, punându-și mâinile în cap, mă mai privi o dată, se întoarse iar spre el și după iar spre mine.

-Bennji ce cauți aici? Repet eu întrebarea în timp ce el era deosebit de concentrat să salveze viața lui Renatus. A doua viață salvată într-un timp record.

-Astrid, caută un ciob sau ceva ascuțit din mașină, repede! Spuse Bennji atent la sângerare, fără ca măcar să mă privească, în timp ce ținea apăsat pe rană. Acum!

Am fugit spre mașină, am apucat o bucată din parbrizul spart fără ca măcar să îl privesc și atunci am simțit o străfulgerare adâncă, precum o electrizare mută și o rană aspră în același timp. Când mi-am îndreptat privirea spre mână, am văzut întâi culoarea vineție a pământului și a cerului și abia după aceea m-am concentrat asupra teancului de sânge care îmi inunda brațul subțire și a culorii sale acide care se metamorfoza în țipătul aproape surd al naturii. Era precum o paletă de culori care conținea trei nuanțe diferite, care, deși erau lichide, nu se puteau amesteca. Era un roșu aprins precum cel al focului, un albastru pal și străveziu precum al cerului și un violet închegat specific apusului acela inocent dar tulburător totodată.

Și acea secundă o atingere înghețată mi-a străbătut spatele, și când m-am întors printr-o simplă răsucire de călcâie, am simțit, înghițind în sec, o gheară demonică și imensă care încercă să mă cuprindă în interiorul ei. M-am tras câțiva pași în spate, fără să realizez dacă visez din nou sau sunt lucidă, însă după ce m-am șters la ochi de câteva ori si mi-am dat două pălmi, am observat cum demonul uriaș de câțiva metri, în întunecimea prafului stâncos pe care îl emana, se întoarse către băieți și încercă să apuce corpul lui Renatus, însă Bennji ripostă. Încercă să îl împingă, să îl lovească, însă era în zadar, demonul era mult prea puternic și îmi aminti de versiunea din visul meu care îl sfâșiase pe Belus. Mă întrebam cât de real a fost.

-As! Fă ceva! As! O să murim! Ne mănâncă! Ne mănâncă pe toți de vii, fraților! Simt că leșin! Nu mai rezist! Îmi e rău, îmi e rău! Nu mai pot! As! Alessio! Bennji! Ram..

Demonul se întoarse brusc spre Matteo care țipa și fugea în toate părțile și cu o lovitură vulcanică de coadă îl împinse pe acesta la zeci de metri distanță. Am vrut să fug înspre el să îl ajut însă știam că demonul pe mine mă căuta. Nu puteam să-l las să le facă lor rău.

-Hei, tu! Creatură feroce și scârboasă! Vrei să iei cina? Uite-mă! Carne și oase proaspete numai bune de ronțăit!

-Astrid? Ce faci?! Mă privi Bennji speriat și transpirat după încercările în van de a opri creatura. Tricoul i se lipise de piept și îi dezvăluise pectoralii mari și intenși care pulsau odată cu respirația sa.

-Trezește-l pe Renatus! Îi șoptesc eu pe linia melodică a răgnetului demonului. Doar el ne poate ajuta.

-Cum?! Țipă Bennji. E inconștient.

-Am s-o fac eu. Se auzi Rami care până la acel moment stătuse în același colț, blocat printre tufișuri, neștiind ce să facă.

-Să faci ce?! Spun eu ironică în timp ce monstrul încerca să mă atace cu coada.

-Să-l vindec. Îl pot vindeca.

-Rami, nu avem timp de prostii! Spun eu nervoasă.

-Ramires, spuse Bennji cu o voce feroce și aprigă pe care o căpătase brusc, îți interzic.

Și tot ce am întrezărit printre tentaculele monstrului a fost faptul că Ramires a făcut un pas în fața lui Bennji fără să asculte de amenințările sale ciudate și violente. Și cu o simplă atingere, un praf galben și strălucitor se ridicase deasupra lui Renatus, iar glonțul ieșise din burtă într-un mod armonios și se așezase singur pe pământ ca și într-un videoclip inversat, care mă făcuse să-mi păstrez întrebările legate de starea mea de inconștiență. A fost straniu și totodată magic, dar măcar acum știu cum orașul s-a lipit singur la loc ca într-un puzzle atent realizat. Dar in aceeași secundă, aflând de puterea de vindecare a lui Ramires, ceva s-a trezit înăuntrul meu:

-Rami, vindecă-l!

-L-am vindecat deja! Spuse el confuz.

-Nu pe Renatus, pe demon! Poate că nu trebuie să îl distrugem, doar să îl vindecăm.