The Bringer of Disaster- Last Chance

42. Pe malul apocalipsei noastre

În prezent,

Alcoolul încă îmi cutreiera toate venele după acea petrecere de Însănătoșire (cică). Dar cel mai tare mă amețise faptul că cu cât mă apropiam mai tare de oameni, cu atât îmi dădeam seama cât de bolnavi erau. Mulți nu aveau scrupule, nu aveau rațiune, nu aveau pur si simplu nimic. Înotau într-un mister angoasat, neînțeles nici măcar de ei înșiși. Dar oare și eu eram la fel? Sau poate chiar mai rău?

-La ce te gândești atât de profund? Zâmbise Monika încântată, mergând înainte cu un băț de cățărat pe munți, purtând o șapcă neagră care îi ascundea fruntea de soarele arzător, în timp ce flutura în mână o cremă hidratantă SPF, căreia îi făcea reclamă gratis, încurajându-l pe Renatus să se dea cu ea.

-Nu știu, cred că o să se agațe în barbă și după nu o să îmi placă cum arată. Sau poate o să înceapă să fie lipicioasă și o să mă mănânce! Încerca Renatus să găsească răspunsul potrivit al acestei enigme indescifrabile.

-Iți garantez că nu o să se întâmple nimic! insista Monika. Se absoarbe foarte repede în piele!

Încă mă întrebam cum am fost atât de deplasată mintal în momentul acela, încât să accept să îi iau cu mine.

-Deci, As? continuă Monika. Pe unde e mintea ta în după-amiaza asta superbă de vară?

Măcar eu am. Creier. M-am gândit. Și îmi venea să îi înfig bățul ăla ascuțit în gât. 

-Mă gândeam la Ocean. am zâmbit. La destinația noastră finală. Ai mai aflat ceva detalii?

-Iți mai amintești locul acela plin de ceață în care ne-am pierdut data trecută? Spuse ea cu un amestec de entuziasm și teamă. Acolo unde ai surzit.. Scuze.. Îmi pare rău! Nu voiam să sune așa!

-Spune odată, Monika! Mă enervez eu și
calc cu piciorul peste o insectă de mărimea tălpii mele de la pantof.

-Aparent, acolo există un lac. Un lac imens și ciudat. Se spune ca lacul acela a făcut mai multe victime decât autostrada 404, cel mai blestemat loc de accidente rutiere din lume. Și totuși, ironia e că pădurea aceea cețoasă e foarte greu de găsit. Cică mereu își schimbă locul.

Am început să mă întreb cum poate Monika să fie atât de inteligentă în ceea ce privește meseria ei de detectiv și medic legist, și atât de tolomacă în ceea ce privește viața ei personală.

-Și cum o putem găsi? Spun eu clar în timp ce simțeam că urechile mele o iau razna din nou. De parcă vocea mea fusese rostită la unison de trei persoane a căror glas suna exact la fel ca și al meu, însă la rezonanțe diferite.

-Cică ca să o poți găsi în același loc în care ai pierdut-o,trebuie să fii aceași persoană care ai fost în ziua respectivă. Trebuie să  refaci acel drum, să gândești la fel, să urmezi cu minuțiozitate fiecare pas. Pare ironic, dar la o cercetare mai amănunțită, mi-am dat seama câtă dreptate poate avea Oceanul ăsta! Noi, oamenii ne schimbăm de la o clipă la alta precum valurile unei ape tulburi. 

Avea dreptate. Părea simplu, dar eu nu-mi mai aminteam nimic de data trecută. Decât stafia lui Patrick și o oglindă în care nu mă reflectam. Asta fără să adaug și faptul că rămăsesem și fără simțul auzului, și doar pe Bennji și pe frații lui ciudați puteam să îi aud.

-Chiar așa , As, cum de ți-a revenit surzenia la normal? Întrebă Renatus brusc, iar mie-mi venea să o iau la goană pe panta asta abruptă din fața mea.

-Ramires și puterile lui vindecătoare. Spun eu rece, fără ca măcar să îl privesc. Fără acordul meu, evident.

-Poftim? Mă privi Renatus confuz și se opri pentru câteva clipe în loc. Nu spuneai tu că surzenia ți-a apărut după ce te-ai rătăcit în pădurea aia cețoasă?

-Ba da. Răspund eu. Dar ce legătură are, Renatus?

-Păi și nu-ți amintești să fii existat vreo cauză..normală. Pur și simplu ți s-a întâmplat, ai spus, și nu-ți amintești nimic.

-Da, Renatus, mă aprind eu, nu mă mai face să repet de o sută de ori aceeași poveste!

-Nu înțelegi, As, spuse el extrem de concentrat la proprile gânduri și fără nici un gram de supărare pentru atitudinea mea, Rami te minte! Nu poate să vindece pe nimeni fără să cunoască cauza "bolii". Și în plus, nu ți s-a părut ciudat să te salveze tocmai el?

-Renatus. Mă opresc și eu în loc pentru câteva secunde, reflectând la noua ipoteză a lui Renatus care răsturna tot ce crezusem până la momentul actual. Dar cum? Credeam că puterile astea ale voastre nu necesită anumite cunoștințe pragmatice.

-Uită-te la mine, spuse el calm, eu nu pot distruge nimic fără să cunosc motivul meu propriu pentru a elimina ceva sau pe cineva. Motivul real, mă refer.

-Renatus, cap sec ce ești! Nu ai putut să spui mai repede toate astea?

-Credeam că știi. Zâmbi el. 

-De unde mama zmeului să fii știut?!

-Gata, vă rog să ne liniștim! ne întrerupse Monika. As, cred că am pe undeva un ceai de calmare pentru tine și Renatus, mulțumim pentru ajutor! Amândoi sunteți minunați!

-Numai dacă nu-mi fierb ceaiul în izvorul ăsta! Spun eu ironic, în timp ce-mi venea să mă arunc în apă și să mă fac plută.

-Stai! Țip eu încântată. Ăsta e! Lacul ăsta împreună cu izvorul le-am văzut în pădure!

-Dar cum? Rămăsese Monika uimită, în timp ce Renatus își ridicase aparatul foto de la gât ca să surprindă peisajul, ce era un amestec translucid de roșu carmin, albastru-ultramarin, turcoaz, galben-auriu, chamois, violet de glicine și multe altele care păreau să nu existe în lumea reală, de parcă toate aceste culori ar face parte dintr-un paradis îndepărtat și alegoric.

-Ce? Privise Renatus aparatul-foto cu o doză de șoc și de neîncredere. Dar nu e nimic în poză. Gen, absolut nimic. Doar cer.

Am alergat amândouă să ne convingem de exclamările șocante ale lui Renatus, și într-adevăr, în imaginea creionată în aparatul-foto nu se reflecta nimic, dar imaginea izvorului din fața noastră era atât de vie și de reală, iar privirea constantă a celor două perspective diferite ne-a făcut să ne întrebăm care o fi, de fapt, realitatea. Pentru că din câte observasem până atunci, ăsta era singurul loc de care nu puteam fi siguri niciodată.