The Bringer of Disaster- Last Chance

67. Mijlocul perfect dintre viață și eternitate

Undeva în altă diagonală abruptă a lumii

Genunchii de un alb limpede și plăpând erau înconjurați și strânși puternic de brațele sale iradiatoare și imaculate. Erau atât de perfecte! Lipsite de orice cicatrice, orice zgârietură și orice urmă de o viață încinsă și plină de trăiri! Dar Atrux își dorea acea viață plină de simțiri, de ispitiri, de dorințe și de gânduri cristalizate, de atingeri, de mângâieri, de priviri înțepătoare și alinări tactile, mai presus decât orice cuvânt cristalizat și nemuritor, care a fost vreodată rostit în Univers. Voia să atingă dragostea, nu doar să și-o imagineze, voia să o simtă, nu doar să viseze la ea. Voia să trăiască!

Mama lui îl privea într-un fel alegoric și intim, apropiat și îndepărtat totodată, în felul acela uman, care reușea să facă parte din ea în fiecare bucățică de moment-lumină, chiar și atunci când ea nu realiza asta. Și își dorea tot ce își poate imagina o mamă pentru fiul ei: fiorul dulce al unei iubiri înmiresmate de sentimente și emoții, libertatea aceea provocatoare de a-și urma fiecare voință știută sau neștiută, dorul acela de necunoscut și de zări nepătrunse vreodată pe de-a-ntregul, viforul acelor visuri care așteaptă să fie descoperite și pătrunse; și imaginea acelei vieți trăite exact cum bătăile unei inimi neștiute așteaptă să fie descoperite.

Stând așa pierdut printre gânduri și particule rătăcitoare de lumină, care sălășluiau la o muchie distanță de fălosul Soare, brusc a simțit cum privirea lui se îndreaptă înspre Pământ, lipsită de voința sa proprie, și irisul i s-a focalizat înspre o cameră rece și anostă, dar care era împodobită de culori străine Universului, maroniu-sidefat, crem-ciocolatiu cu mici broderii de roșu-arămiu. De acolo au răsărit două fețe care îi erau extrem de cunoscute, de la liniile ce traversau acea parte rozalie cu care persoanele de jos se sărută, la dungile acelea maronii și lunguiețe pe care oamenii le folosesc în a-și exprima sentimentele și emoțiile. (Dar oricum rareori se întâmpla ca Atrux să recunoască emoția din spatele lor.)

Acele două siluete vorbeau și împărtășeau alegorii ce i-au stârnit din ce în ce mai tare curiozitatea lui Atrux, care nu putea să își refocalizeze irisul în altă parte, în ciuda străduințelor inițiale. Era bizar, deoarece de când exista această ființă cu numele de Bennjamin pe Pământ, niciodată nu reușise să îl urmărească cu irisul, oricât se străduise. Părea cea mai misterioasă persoană de pe planetă, părea că ascunde atât de multe lucruri, neînțelese de inocența captivă într-o sticlă transparentă, pe care o purtase Atrux cu el de-a lungul veacurilor. Și tocmai din acest motiv voia să afle cât mai multe despre acesta, începând cu interesul lui pentru frumusețea răpitoare din spatele buclelor rozalii.

-Toată lumea trebuie să aibă capacitatea de a-și urma propriul liber arbitru, Monika!

-Bennji, sunt perfect de acord cu tine doar că atunci când ești o ființă stelară nu prea mai rămâne la latitudinea alegerilor tale!

Atrux fusese atras de această discuție aprinsă și interesantă între cei doi, care părea că îl vizează și pe el însuși. Aceștia stăteau pe o bucată măricică de culoarea maroniu-negru, cu spatele rezemat de margine, în timp ce din gură le ieșea un fum alb și ciudat. Atrux se întrebase pentru o secundă-lumină dacă nu cumva îi luase foc freza aceea perfectă și strălucitoare, care i se mișca după unduirile propriului trup. Se bucurase pentru o fracțiune de moment-lumină că persoana cu numele de Bennji își pierduse acest atuu uman pe care el nu l-a putut deține niciodată.

-Trebuie să o salvăm pe Astrid! Ea nu înțelege, Monika! Tot ce am făcut, toate ororile pe care le-am săvârșit au fost înspre binele ei. Păcat că nu îi putem spune adevărul!

-Dar cum o putem salva, Bennji? Ne trebuie Elementul Final iar noi nu îl deținem!

-Trebuie să facem cumva. Ah.. Dacă am putea ruga Stelele să ne asculte!