The Bringer of Disaster- Last Chance

47. Jocul semnează cu cicatrici

Mă foiam încolo și încoace, mă agitam simțind cum pulsul îmi depășește cu ștrengărie atmosfera înaltă ce mă acapara. Simțeam că înot într-un coșmar înfricoșător ce nu avea să se mai termine și în același timp realizasem că mâinile și picioarele îmi erau imobilizate. La fel și ochii. Tot ce vedeam era întuneric și atât. Și tot ce am remarcat era că așa fusesem mereu. Legată de mâini și de picioare să nu pot face nimic, și de asemenea prea oarbă ca să pot vedea ceva. Așa de parcă, am purtat mereu la ochi un văl intranslucid pe care îndeosebi, mi l-am legat singură.

-Și-a revenit. Acum ce facem?!

-Ai răbdare. Vedem imediat!

În acea agonie, șoaptele păreau atât de dure și în același timp erau hrănite cu câțiva stropi de frică tulbure și rece. Fie ce o fi, dar știam ce e mai rău. Știam că el.. Și cum mi-am imaginat scena, cum lacrimile m-au părăsit la fel de rapid precum a făcut-o și el. Dar nu o făcuse. El doar a plecat. S-a avântat în valurile mării mai ceva decât aș fi făcut-o eu anul trecut. S-a avântat și a ajuns departe.. Departe de tot..Dar fără mine.

-Dă-l jos!

Și atunci i-am văzut. Uimită, șocată, amețită sau cum vreți voi să o numiți, Leo împreună cu Fernando, frații nătângi a lui Bennji, stăteau în fața mea la fel de nedumeriți cum eram și eu, și coceau planuri nebune, de care nici ei nu erau singuri. Cum ajunsesem în acest subsol bizar? Cum mă găsiseră ei tocmai pe Insula Șerpilor! Tocmai când fugeam de poliție! Ce puteau ascunde cei doi și ce legătură aveau toate astea cu mine? 

-Ți-ai revenit la realitate, frumoaso? Zâmbi Leo cu rânjetul acela malefic ce îmi provoca întotdeauna un dezgust cronic.

-Ce vreți? Întreb eu moale și pierdută, de parcă mă lovise o cometă căzătoare și îmi pierdusem brusc toată puterea, tot spiritul și întreaga energie.

-Nu mai fi naivă! Continuă Leonardo pe același ton dur și ipocrit. Fratele nostru nu o să te iubească niciodată! E doar un nătărău!

-Ce vreți de la mine? Îi înghiontesc eu cu privirea, în timp ce simțeam cum săgețile dinăuntrul meu le zgâriaseră amândurora tâmplele ce pulsau incandescent. 

-Ești nebună, trebuie să recunosc! Continuă el cu aceeași tonalitate dezmorțită de la realitate. Nu am cunoscut pe nimeni mai sărit de pe fix decât tine!

-De ce spui asta? Îl privesc eu confuză, încercând să-mi dau seama dacă e cumva genul ăla de glumă proastă pe care atacatorul se gândește să o facă chiar în mijlocul unei răpiri. 

Fernando îl coti repezit, iar tot ce vedeam eu în ochii lor era disperare. O groaznică disperare legată de niște lanțuri grele și invizibile care îi înconjurau. 

-Eu cred că voi sunteți cei captivi până la urmă. Le-o suflu cu ură și dispreț. Dar nu înțeleg în ce mod și ce vreți voi de la mine.

-Uite, îți mai dăm o șansă. Continuă Leo pe același ton serios și diabolic. Îți dăm șansa să alegi să fii cu unul din noi și nu o să pățești nimic!

-Da, uau! Încep eu să râd isteric. Ne potrivim perfect, Leo! Sau Fernando! Nu ați vrea să fiu cu amândoi deodată? Îi ironizez eu, în timp ce Leo se apropie de mine studiindu-mi liniile feței mai îndeaproape.

-Cât de frumoasă ești! Ce ochi întunecați și strălucitori! Ce contur frumos, ce piele fină și ce sânge rece! Ești mai frumoasă decât Cleopatra așezată pe un piedestal!

Văzând că vrea să depășească limita distanței, întinzând o mână înspre mine, l-am scuipat direct între ochii aceia seci și goi, care urmăreau ceva dar habar nu aveam ce.