The Bringer of Disaster- Last Chance

19. Mirajul bucăților de iunie

-Prostii, spun eu iritată în timp ce Alessio părea să fie extrem de confuz. Nu am nevoie de Bennji ca să ajung la destinația finală. El e ultima persoană de care aș avea nevoie. Și dacă stau să mă gândesc mai bine, nu am nevoie de nimeni!

În timp ce îmi imaginam cu nerăbdare momentul în care am să ating Centrul Universului și am să-l revăd pe Belus, nu am observat tranziția rapidă care se petrecuse în jurul nostru. Ne aflam din nou în Pădurea Tăciunilor Orgolioși, așa cum o văzusem de când ajunsesem prima dată aici. Ne-am trezit ca dintr-un somn profund, stând întinși pe iarbă la o oarecare mică distanță unul față de celălalt, în timp ce Renatus era treaz și încercă să aprindă focul stins demult.

-Ce obosiți ați mai fost! Ne luă el peste picior, fără să aibă nici cel mai mic habar despre ce s-a întâmplat. Dar cum ați făcut să vă treziți deodată?! Alessio, sper că nu ai încercat să-mi furi combinația!

-Stai liniștit! Zâmbi Alessio, după care își îndreptă ochii sticloși înspre mine, care erau de un căprui pal și strălucitor. Păreau atât de umezi încât îți crea impresia că Alessio este o cascadă întreagă de sentimente, de suișuri și coborâșuri, de praguri și de dune.

-Cât de nătâng ești! Mă ridic eu în picioare după care încep să îi povestesc tot ce s-a întâmplat. Mai puțin partea cu "Aducătoarea dezastrului".

-V-a pus să trageți câte o carte și ție nu ți-a zis nimic în legătură cu asta? Oare mie mi-ar fi spus? Oare ce ar fi scris pe ea? Probabil "Piratul neînfricat", "Căutătorul comorilor", sau "Distrugătorul de orizonturi", cine știe..

Pe ultima o rostise cu o oarecare durere în voce, însă își reveni la normal la scurt timp.

-Și acum ce facem? Întrebă Renatus devenind cât de cât conștient de situație.

-Probabil ar trebui să ne întoarcem în Cartierul Umbrelor. Luam câteva țepușe cu noi și le poți duce în laborator, As, pentru câteva teste. Spuse Alessio, după câteva clipe în care stătuse pe gânduri.

-Isteață mișcare! Zâmbesc eu. Dar nu trebuie să știe nimeni despre asta. E împotriva meseriei mele și a jurământului de polițist.

-S-a făcut!

-Următoarea destinație e Peștera Adevărului, spun eu în timp ce găsisem prin buzunarul de la pantaloni harta mototolită pe care o desenase Matteo. Dar am mai fost acolo o dată.

-Acolo ne-am cunoscut! Își încrețise Renatus colțurile gurii, după care îmi cuprinse umerii cu brațul. Însă eu m-am tras repede la o parte. Mă bucur că te-am întâlnit. Și mă bucur că nu au trimis pe ceva polițist bătrân în misiune! Cred că aș fi preferat să mor acolo!

În timp ce Renatus își aducea aminte de cele întâmplate prin perspectiva sa de miștocar, eu încercam să pun toate cap la cap.

-Dar cum ai ajuns acolo?

-Nu știu.. Își cuprinse el bărbia ascuțită cu degetele. Nu-mi amintesc nimic. E atât de complicat.. Știu doar că nu am putut să mint. Când ai apărut tu a fost mai ușor, dar înainte..

El se opri și se așezase pe pământul rece, iar deasupra noastră, soarele spărgea cerul precum o sticlă de porțelan, pentru a face loc razelor sale călduroase și roșiatice.

-Ce vrei să spui, Renatus?

-A fost atât de.. GREU. Să.. mă văd pe mine. Nu am putut să mai ascund nimic, nici cea mai mică urmă de întuneric reprimată din mine, nici cea mai inofensivă amintire vulcanică, nici cel mai neînsemnat gând animalic, nimic. A fost ca și cum toate acestea au ieșit la suprafață brusc și nu am mai putut controla vulcanul care le ținea la fund, fierbându-le în toți anii aceștia.