The Bringer of Disaster- Last Chance

80. Să nu-și aducă aminte de iubirea lor

A ridicat privirea înlăcrimată înspre ochii mei cenușii, în timp ce era extrem de surprins. Nu se aștepta să am reacția asta. Și-a șters brutal lacrimile ce încă îi invadau obrajii, după care s-a apropiat încet de chipul meu palid, mângâindu-mi cu vârful degetelor obrazul rece. Și-a plecat capul într-o parte și m-a privit pentru prima oară cu o dulceață inocentă, plină de basme, dor și dragoste. Acea privire de copil căreia nu îi poți rezista nici măcar o clipă.

L-am privit rece pentru o secundă, gândindu-mă la cât de mult s-a jucat cu mine în tot acest timp și la faptul că tot ce am trăit până acum a fost o minciună mare și grosolană, fără scrupule, întrebându-mă dacă ar exista un singur motiv în lumea asta imensă care să-i scuze comportamentul.

Am tresărit, am înghițit în sec și am încercat să par cât de rece și rațională am putut.

-Te ascult.

-Chiar vrei să știi adevărul? se foiește el brusc într-o parte și în cealaltă, devenind foarte iritat de faptul că țineam morțiș să știu totul. De parcă nu el ar fi mincinosul și criminalul în toată povestea asta.

-Ziceai că tu poți să mi-l spui și că Jurământul de Tăcere mă afectează doar când ceilalți încearcă să mi-l spună. Dar totuși, de ce nu mi l-ai spus până acum dacă puteai?

Nu avea nici un sens.

-La naiba! se ridică el în picioare. Asta am spus! se freacă ușor după ceafă după care mă apucă brutal de mână și mă trase după el. Ajungem într-un colț al camerei în care se afla un raft de marmură plin de cărți cu coperți stridente, apucă raftul cu gravitate și îl împinge lesne, fără să pară că ar fi făcut un efort considerabil. În spatele raftului se afla o ușă veche, plină de pânze de păianjeni. 

Oricum nu părea el pasionat de citit, m-am gândit. 

Mi-am dat ochii peste cap și l-am urmat în spatele ușii ciudate. În mijlocul necunoscutului din spatele acesteia se găsea o cameră neluminată, cu o ușoară scânteie roșiatică ce se întindea prin toată încăperea. Semăna extrem de bine cu camera din viziunea mea. La capătul acesteia se afla un birou plin de hârtii, hărți, creioane, scoci și unelte folosite, iar pe perete se afla un panou plin de chestii ciudate. Erau pozele unor oameni pe care îi cunoșteam, erau bucăți de ziar. bucăți de hârtie scrise de mână, chiar și imaginea mea în mijlocul acestora, toate fiind conectate cu o ață roșie și groasă, exact ca în filmele cu detectivi.

-Ce vor să însemne toate astea? mă arunc eu înspre panou, încercând să îl privesc mai îndeaproape. Mă urmăreai? Astea sunt pozele tuturor victimelor. Eram și eu printre ele, Bennji? O să mă omori și pe mine?

-Nu. spune el sec, după care se așeză pe scaunul din spatele biroului. Îmi face semn să mă așez pe cel din fața sa, după care respiră adânc și încurcat, vizibil iritat că e nevoit să-mi de-a explicații.

-Nu stau jos. spun eu rece. Ce înseamnă toate astea?

-Ai răbdare! m-a repezit el, după care a dat obiectele de pe birou la o parte, ca să se așeze pe acesta, direct în fața mea și să mă cuprindă în totalitate cu privirea. O privire latentă, întunecată, plină de mistere, indescifrări și secrete.

-Ok, începe el să turuie plictisit, eu lucrez pentru Soartă. s-a oprit din cauză că am început să pufnesc în râs. 

-Nu e momentul pentru glume, Bennji!

-Nu e o glumă! se enervează el. Mă asculți sau plecăm de aici?

-Bine, zi, Machoman! mi-am dat ochii peste cap și m-am îndepărtat un pas de el.