The Bringer of Disaster- Last Chance

28. Sunetul Împotrivirii

Undeva în altă diagonală abruptă a lumii

-Te-ai gândit vreodată cu această minte stelară și rătăcitoare, de ce doar cei de jos dețin privilegiul inflexibil de a simți? 

-De un milion de ori. De ce?

-Pentru că noi suntem entitățile din cosmos prin care se expune în mod concret lumina și strălucirea sentimentelor lor.

-Deci să înțeleg că noi arătăm la exteriorul nostru infinit, la fel cum arată interiorul lor schimbător și imprevizibil?

-Da, dar nu întotdeauna. Există și anumite persoane de jos a căror interior se revarsă direct în necunoscutul găurilor negre sau se pierde direct în flăcările ucigătoare ale Soarelui. Tocmai de aceea au fost create. Până și simțămintele întunecate trebuie să-și găsească eternul haosului undeva, Atrux. 

-De ce-mi spui toate astea, Betelgeuse? Noaptea trecută m-ai convins în legătură cu viziunea ta haotică asupra Universului. O privi Atrux cu o strălucire întunecată și adâncă, plină de mister, frustrări și angoase. Acea privire, din perspectiva ei, îl făcea pe Atrux de nerecunoscut, iar strălucirea lui visătoare și aurie, se transformase, cu fiecare noapte ce trecea printre planetele și entitățile astrale, într-o întunecime colosală, în adâncul căreia se putea întrezări o urmă de lumină latentă, dar care putea fi recunoscută doar de un visător adevărat. Ceea ce nu înțelegeau celelalte Stele era faptul că Atrux nu se schimbase deloc, nici măcar o clipă-lumină, acesta fusese el dintotdeauna, doar că pentru prima oară în milioane de ani, avusese curajul de a găsi o cale înspre visurile sale. Iar asta îi speria pe ceilalți. 

-Nu te mai recunosc! Cât te-ai schimbat! Se așezase ea pe suprafața ei de sticlă, atât de fină încât te aflai mereu la un pas de a crede că nici măcar nu există. Își încrucișase brațele în timp ce îl fixase cu privirea, de parcă era un meteorit în flăcări gata să distrugă tot ceea ce-i stătea în cale. Dar Atrux nu putea fi sigur nici măcar o clipă-lumină de ceea ce îi spuneau ochii săi turcoaz.

- Nu pot să cred că vrei să pleci așa! Continuă ea. După tot ceea ce am trăit împreună timp de atâtea eternități! După toate cele pe care le-am visat amândoi, după toate poveștile pe care ni le spuneam noapte de noapte! Nu pot să cred că vrei să-ți lași nemurirea rece alături de mine, pentru o viață efemeră alături de persoana aia de jos! 

-Și ce? Se lipise Atrux cu palmele de partea suprafeței de sticlă care era orientată către Betelgeuse. Și ce-ți pasă ție, ființă strălucitoare și seacă? La ce-ți folosesc aici dacă nu poți să te apropii de mine? Doar așa spuneai! Nu pui nici un preț pe lucrurile îndepărtate, iar eu sunt unul dintre cele îndepărtate, Betelgeuse!  De fapt, nu o să se schimbe nimic între noi, doar faptul că voi fi și mai departe de atât. 

Ochii lui Betelgeuse se ascuțiseră într-o teamă glaciară și asurzitoare. Îi venea să de-a cu pumnii, să se lovească brutal de fiecare parte a suprafeței de sticlă și chiar să-și scoată ochii astfel încât să nu mai poată vedea nici o depărtare vreodată. Îi venea.. să-și deschidă maxilarul și să scoată un sunet atât de puternic, încât să se cutremure toate planetele, iar din Soare să se desprindă bucăți de foc intacte și să lovească tot ceea ce vor întâlni în drumul lor. Îi venea să-și smulgă părul din cap și să îl împrăștie peste tot în jurul ei. Dar bineînțeles, ea nu știa cum se fac toate astea și ce înseamnă ele cu adevărat. Ea știa doar că va păstra pentru încă o eternitate, toate aceste gânduri distrugătoare în interiorul și în privirea sa. 

-Pleacă! Spuse ea rece și meditativ. Nu vreau să te mai văd niciodată!

-Fiule.. Ascultă-mă.. Încercă mama lui să remedieze situația care nu mai avea nici o ieșire galactică, ascultând, fără să vrea, discuția aprinsă dintre cele două Stele.